"Îmi lipseşte dansul. Am fost un pătimaş al dansului. Faptul că la 99 de ani nu mai pot, de altfel, nu mă mai pofteşte nimeni ca să mai dănţuiesc în momentul de faţă, este lipsa cea mai mare pe care o resimt acum. Dansul era o nebunie", a spus Djuvara, pentru Agerpres.
Acets a mai spus, că atunci când s-a întors în ţară, a avut un şoc, pentru că nu mai găsise acelaşi "român"
"Nu puteam să am speranţa să scriu istorie românească în străinătate. M-am convertit când am putut să mă întorc în România. Când am venit aici, am avut totuşi un şoc, fiindcă n-am mai găsit acelaşi român. Am stat 45 de ani plecat. Este o viaţă de om. Când plecasem eu din ţară, românul pe care-l cunoşteam, de pildă ţăranul de la moşia din judeţul Brăila, era îmbrăcat în alb, cu garnitură la marginea mânecii cămăşii. Era curat, era respectuos faţă de cineva mai învăţat decât el, nu că era boier, dar că era mai învăţat. M-am întors şi am găsit un ţăran mai întâi îmbrăcat ca Mao Zedong, în haine gri. Chiar faţa lui m-a speriat, de beţiv. Românul de pe vremea copilăriei mele era un om care mai trântea o ţuică exagerată duminica, dar restul săptămânii era treaz. M-am întors după 40 de ani şi am văzut că erau beţivi toată ziua, de dimineaţa până seara. Prin urmare, asta strică o naţie. Asta transformă o populaţie rurală în nişte brute. Am devenit foarte pesimist. În plus, un alt motiv de pesimism este că tineretul - că avem totuşi un tineret inteligent -, de îndată ce capătă o bursă în străinătate, pleacă şi nu se mai întoarce. În tinereţea mea, cu toţii am plecat în străinătate ca să facem studii superioare, dar niciunul nu stătea acolo. Toţi se întorceau în ţară. De îndată ce căpătam o diplomă de la Londra, de la Paris, de la Washington, ne întorceam în ţară. Era sfânt, era normal. Acum, domne, capeţi o bursă Fulbright sau alta, dus eşti din ţară. Concluzia mea este că ţara e pierdută", spunea Djuvara.
