Aţi părăsit România în ’89, cu o lună înainte de Revoluţie. Cum aţi reuşit să plecaţi?
Am avut un noroc pe care alţii nu l-au avut. Clubul Steaua îl avea atunci preşedinte pe Gavrilă (n.r. – Nicolae). Ion Coman, fost ministru al Apărării, era, atunci, secretar de stat şi avea în subordine şi Internele, şi Armata. El era un mare stelist. De multe ori venea la meciurile noastre în tribună. M-am dus la el într-o audienţă. N-aveam nimic de pierdut. Eu aveam o ofertă pe masă de la Avidesa Valencia şi i-am spus de ea, i-am mai spus că am 32 de ani şi că ăla era ultimul meu tren. Nu vă exagerez: a luat telefonul şi l-a sunat direct pe Gavrilă. „Alo? Gavrilă? Îi dai drumul lui Stîngă“. Chiar aşa s-a exprimat. „Stîngă şi-a făcut datoria pentru club. Gata, îi dai drumul“. Aşa am reuşit să plec în Spania. Am plecat împreună cu Maricel Voinea, care atunci juca la CS Minaur Baia Mare. Au urmat trei ani foarte frumoşi. Nici că puteam avea o perioadă mai bună până la retragere.
Eraţi printre puţinii sportivi dintr-un stat comunist care reuşeau să fie transferaţi oficial.
Păi, spaniolii, când m-au văzut pe aeroport, la Madrid, pe mine şi pe Maricel, şi-au făcut cruce. Au zis că nu se poate. Eram singurii sportivi din Est, în comunism, care veniseră în Spania. Că fugiseră unii – asta e altceva. Dar, oficial, eu cu Maricel eram singurii. N-au crezut că o să venim şi de-aia au fost aşa de miraţi.
Mai mult pe adevarul.ro
