O încercare, o reflecție fără mofturi, fără elitisme și fără resemnări.
Generația 40+ critic despre ea însăși.
Cred că acest joc nu-și putea găsi un început mai bun decît textul sincer al lui Șerban Alexandrescu.
Am tresărit găsind recent în prefața cărții ”Cu ultima suflare”, următoarele cuvinte:
”Pregătiți-vă. Așezați-vă. Ascultați cum sună curajul!”.
Generația care încă n-a.
de Șerban Alexandrescu
Nu doar în fotbal e dificilă „schimbarea de generaţie”.
Şi deşi de câţiva ani de zile DNA-ul parcă încearcă să ne dea o mână de ajutor, şi în politică treaba se va dovedi deosebit de grea.
Pentru că alternanţa de care avem nevoie e una extrem de complexă: nu va trebui să schimbăm doar un partid cu altul, nu vom schimba doar o generaţie de politicieni cu alta. Dar, ca discuţie de human resources, asta cu „generaţia” rămâne o discuţie foarte interesantă.
Până ca „hipsterimea activă”, angajată social, să dobândească experienţa de viaţă necesară în mod obiectiv pentru a ajunge „la butoane” va trece nişte timp. Timp în care nu putem rămâne în fundul gol. Eh, cine pune muzica până atunci?
Moment în care toate privirile se îndreaptă spre decreţei: sunt „next in line” şi sunt cei mai numeroşi.
OK, „decreţeii” reprezintă o etichetă extrem de elastică: unii îi consideră decreţei doar pe cei născuţi în ’67-’69 (după „Decretul 770” care interzicea avorturile), alţii lungesc perioada până prin ’72-’74, iar alţii trag de ea până în 1984, când natalitatea practic scade până la nivelul ei „pre-decret”, din 1966.
Însă eu nu mă refer aici la „copiii nedoriţi, dar născuţi din cauza decretului”, ci numesc aşa toată generaţia masivă numeric şi omogenă cultural, care astazi reprezintă forty-somethingii ţării ăsteia.
Dacă vorbeşti de antreprenori, de middle-class, de managerime, de corporaţii, de bani, de case, de credite, statistic vorbind cam despre „decreţei” vorbeşti.
Ca vârstă şi ca experienţă, cel puţin teoretic, decreţeii ar trebui să fie numai bine copţi pentru „sarcina istorică” de a se sui la volanul schimbării – însă mie mi-e că s-ar putea ca ei deja să fie şi arşi, nu doar copţi.
Sunt mulţi, sunt foarte mulţi, sunt cei mai mulţi, însă n-au conştiinţa puterii lor şi n-au nici „conştiinţa de generaţie”.
2 milioane de copii s-au născut în România între 1967 și 1972
Sunt generaţia crescută în cea mai mare competitivitate – pururi enşpe mii pe un loc, la orice ar fi candidat. Sunt însă şi o generaţie formatată în obedienţă. De aceea a fost şi atât de uşor de manipulat, de oricine a vrut să o manipuleze.
Au pornit la ţanc în viaţă: aveau în jur de douăzeci de ani la revoluţie.
Carne de tun proaspată, energică, au umplut cu entuziasmul lor toate crăpăturile tranziţiei. Mulţi, destul de bine educaţi, obişnuiţi cu puţin şi – cum am mai spus – foarte competitivi. Extrem de uşor de momit cu mărgele şi mărunţiş, cu lucruri străine, cu maşini, cu prime, cu cuvinte mari scrise pe cărţi de vizită mici.
Au crescut ca Piperuş Petru, au crescut într-o zi cât alţii din Vest într-un an.
S-au căţărat prin ierarhii şi prin organigrame, apoi au început să „monetizeze” şi să strângă ca hârciogii. Ce? Orice. Au fost cei care n-au avut şi au visat să aibă – şi au fost şi primii care au putut să aibă.
Aşa că majoritatea dintre ei şi-au lăsat tinereţea prin birouaşe cu mochetă şobolanie, sub tavane false, aşezati între rafturi Neoset, sau aşteptând să se facă verde în Matizuri şi Cielo.
În schimbul tinereţii au primit jetoane cu care foarte mulţi au participat la Marele Joc Imobiliar. La care – Crac! Trosc! – majoritatea dintre ei au pierdut spectaculos când a venit criza.
Citeşte mai multe aici