La intersecția Bulevardului Ferdinand cu strada Horei un bătrân stejar stă martor în București al trecerii umbrelor mișcătoare. Sub coroana lui maiestuoasă s-au perindat pesemne domnitorii și regii României, de la Constantin Mavrocordat încoace. Frunza lui tremurătoare a prins toate războaiele mari ale țării, chiar mai dinainte cu peste o sută de ani de Războiul de Independență. Rădăcinile lui au prins pământul în îmbrățișare în leatul când încolțea conștiința națională în inimile celor care nu s-au lăsat duși de vântul istoriei de pe aceste meleaguri. Și care, în încăpățînarea lor de a fi statornici, s-au adăpostit de uraganele cotropitorilor prin păduri cu stejari ca acesta. Se prea poate ca și acest stejar rămas viu printre betoanele de azi să fi fost părtaș la salvarea strămoșilor noștri, pe timpurile codrilor Vlăsiei… Eminescu, care a ridicat codrul la rang de poezie în literatura română, poate a zărit și acest stejar. Enescu, care a dat glas de simfonie spațiului românesc, poate i-a auzit foșnetul. Și lista marilor români, oameni de cultură, care pasămite au trecut pe sub acest stejar poate fi lungă. Și de aceea merită să fie pe listele monumentelor Academiei Române, căci a fost contemporan cu toții marii creatori ai spiritualității românești.
Vremurile s-au schimbat și nu neapărat în bine pentru el: În 2021 acest stejar cere salvare pădurii de oameni care trece nepăsătoare pe lângă el! Vecinătatea sfidătoare a benzinăriei, imposibilitatea de a primi îngrijire din cauza sugrumării lui între betoane, fac din acest monument al naturii și, totodată, monument al aducerii aminte, o tristă prezență. Ironia sorții a făcut ca acest unic stejar roșu să crească pe o uliță, devenită șosea a Bucureștiului, la răscrucea unui bulevard ce poartă numele Regelui sub coroana căruia s-a înfăptuit Unirea Românilor cu strada Horei, dansul simbol al bucuriei marii realizări a românismului, în 1918.
Citește continuarea pe subiectulzilei.net.
