E dificil să păstrezi aura de erou într-un regim de liberă circulaţie a informaţiei.
Vara trecută, eliberarea lui Ingrid Betancourt, ostatică a gherilei marxiste columbiene (FARC), a ocupat pagina întâi a ziarelor importante: fiică a unui diplomat şi a unei foste Miss Columbia, posedând şi cetăţenia franceză pe lângă cea columbiană, Ingrid, ostatică de lux, a fost capturată în timp ce îşi desfăşura campania electorală, deşi fusese avertizată asupra pericolelor care o ameninţau în respectiva călătorie. S-a întâmplat în 2002.
Timp de şase ani, veştile despre soarta ostaticilor erau fixate în principal pe persoana ei, devenită simbol al suferinţei, curajului şi rezistenţei. Ultimele fotografii, din 2008, arătau o fiinţă slăbită, cu privirea în pământ. Scrisoarea adresată mamei era deprimantă: „Aceşti şase ani de captivitate mi-au dovedit că nu sunt atât de rezistentă, atât de curajoasă şi nici atât de inteligentă cât am crezut. Am dus multe bătălii, în câteva împrejurări am reuşit să mă descurc. Am încercat să păstrez speranţa, aşa cum unii încearcă să ţină capul deasupra apei. Dar, mămico, am fost învinsă!”.
