Ion Iliescu e negru de supărare pe Traian Băsescu. Atât de supărat încât îl pune la zid pe blog, într-o postare extrem de generoasă ca dimensiuni. "Ieşirile sale grosolane la adresa mea, ca şi a preşedintelui Constantinescu, sunt descalificante nu doar pentru un şef de stat, pentru orice om de stat, dar şi pentru un om politic în general! El se autoprezintă ca fiind un fel de “cavaler al luptei împotriva corupţiei”. Afirmă că cei ce i se opun se tem să nu-şi piardă “privilegiile”! Are, oare, domnul Băsescu autoritatea morală să vorbească despre aşa ceva? El, familia şi oamenii cei mai apropiaţi sunt tocmai exemple de profitori care au acumulat venituri şi averi ce nu pot fi justificate din veniturile salariale (statut pe care l-a avut în toţi aceşti ani!)", acuză Iliescu.
Preşedintele de onoare al PSD îi numără apoi casele lui Băsescu. "Adrian Năstase a fost supus unei campanii susţinute pe marginea celor “patru case” (deţinute consecutiv). Domnul Băsescu a avut, la un moment dat, patru case deţinute concomitent (casă la Constanţa; casă de protocol la Bucureşti, când a devenit ministru; casa din strada Mihăileanu, pe care şi-a repartizat-o când era primar; casă-vilă construită în zona Otopeni şi trecută pe numele fiicei, apoi vândută) … şi, în fine, nici nu s-a instalat bine la Cotroceni, ca preşedinte, că s-a şi grăbit să-şi amenajeze şi să se mute în reşedinţă de stat, într-o fostă vilă de protocol construită pe vremea lui Ceauşescu pe malul lacului Floreasca. Spre deosebire de Traian Băsescu, eu nu am avut, nici în calitate de preşedinte, nici de fost preşedinte – nici reşedinţă, nici casă de protocol; am rămas în apartamentul în care eram chiriaş, pe care l-am cumpărat în 1996 (într-o clădire cu trei apartamente). Indrăzneşte domnul Băsescu să-mi dea mie lecţii de decenţă şi să-mi vorbească de privilegii?", afirmă acesta.
Apoi trece la gestul lui Băsescu de a condamna comunismul şi la atacurile lui Băsescu la adresa pe tema trecutului său antedecembrist. "Consideră că a făcut un mare act de “eroism”, că a citit un raport întocmit de un grup de oameni care nu s-au remarcat prin nimic, nici pe vremea dictaturii, nici în timpul evenimentelor sângeroase ale Revoluţiei din Decembrie 1989. Mai mult, în cele peste o mie de pagini ale unui raport care îşi propune “condamnarea comunismului”, nu acordă Revoluţiei Române (actul eroic prin care poporul român nu doar a condamnat, ci a pus capăt dictaturii şi regimului comunismului de stat) decât şase pagini. Nici măcar nu menţionează documentul principal al Revoluţiei – Comunicatul către ţară al CFSN. În schimb, recomandă drept document al Revoluţiei aşa-zisa proclamaţie de la Timişoara din martie 1990 (document eminamente electoral legat de campania pentru alegerile din mai 1990), ignorând adevărata Proclamaţie a timişorenilor din 21 decembrie 1989. Este o atitudine sfidătoare, jignitoare, la adresa celor ce s-au jertfit în zilele şi nopţile din decembrie 1989", spune fostul preşedinte.
Iliescu vorbeşte apoi şi despre situaţia sa personală de pe vremea regimului comunist. Şi pozează în victimă a regimului. "În 1944, când tatăl meu a fost eliberat din lagărul de deţinţi politici de la Tg. Jiu – era exclus din PCR de Gheorghiu Dej şi s-a reangajat ca muncitor la căile ferate. Tot la indicaţia lui Gh. Dej a fost exclusă din partid şi mama mea, care trăise trei ani în clandestinitate. În 1945, tatăl a decedat în urma unui infarct. Toată familia a purtat stigmatul dezavuării politice din partea lui Gheorghiu Dej. Au fost câţiva ani, inclusiv după moartea lui Gh. Dej, când am fost promovat în funcţii publice (ministrul Tineretului şi, timp de cinci luni – în 1971 – chiar secretar al CC). După vizita în Asia, în iulie 1971, am fost “eliberat” din funcţie, reproşându-mi-se “intelectualismul” meu (pentru opinii exprimate în legătură cu modelul nord-coreean şi pentru că nu cuplam la limbajul propagandistic al cultului deşănţat al lui Ceauşescu) şi trimis spre reeducare, la început la Timişoara, apoi la Iaşi. În 1979 am fost înlăturat din funcţii politice – trimis să lucrez în profesie, la Consiliul Naţional al Apelor, iar din 1984, înlăturat şi de acolo – pentru că m-am opus proiectului aberant, anti-economic, al aşa-zisului canal Dunăre-Bucureşti. Până în 1989 am lucrat ca director al Editurii Tehnice, unde m-am aflat sub o supraveghere foarte strictă din partea securităţii, mai ales după 1987 – cu filaj la vedere – trei echipaje (autoturisme Dacia) urmărindu-mă permanent, 24 de ore din 24 (două urmărindu-mă personal, a treia supraveghind casa şi pe soţie); această supraveghere a durat până în ziua de 22 decembrie la ora 11 (când au dispărut din parcarea de la Casa Scânteii".
Fostul preşedinte pare să regrete că nu îl mai poate înfrunta pe Băsescu într-o finală pentru Cotroceni: "M-am întrebat adesea de unde această ură viscerală pe care o manifestă domnul Băsescu faţă de mine! Nu are “şansa” să-i fiu adversar, pentru că nu mai am acest drept constituţional". Nu omite nici să sublinieze "caracterul deviant" al lui Traian Băsescu, sugerând că ar trebui introdus controlul psihiatric pentru candidaţii la preşedinţie.
Ion Iliescu sugerează că Băsescu ar trebui controlat la cap
