Ca mai toţi oamenii care n-au avut, a învăţat să dăruiască. Verbul i-a devenit destin.
Mircea Lucescu a plecat de foame din Berceni şi a ajuns într-o casă cu tablouri pe pereţi. Sărăcia l-a obligat să joace, să înveţe, să se descurce între pliurile unei lumi care murea şi a celeilalte, abia întrezărită.
La Corvinul, la Dinamo, la Inter sau la Şahtior a căutat mereu puterea, gloria şi banii. Pe ultimii, i-a împărţit cu ceilalţi. A ajutat zeci de fotbalişti români, aducîndu-i, pe creditul său, la echipele unde a antrenat. De la Hagi pînă la Raţ şi de la Radu Niculescu la Gabor. Duzine de antrenori s-au format cu coada ochiului la el. Rednic, Andone, Sabău… Pentru finala de aseară a cupei UEFA, Şahtior Doneţk - Werder Bremen, a cumpărat 200 de bilete, invitînd, de-a valma, rude, prieteni şi duşmani.
A condus cu 1-0, a ratat şi a avut noroc, a înjurat româneşte, apoi a primit gol clasic de portar care nu ştie dacă să prindă sau să boxeze.