Ascensiunea lui Iohannis spre prim-planul scenei politice s-a întâmplat în 2014, pe fondul unei crize de încredere în sistem la fel de profundă precum cea pe care au simțit-o și germanii față de regimul de la Weimar în 1925. Dacă ar fi avut favoriți și o uniformă, atitudinea sa teutonică ar putea sugera chiar o imitație conștientă a „titanului de lemn“. În noiembrie anul trecut avea în jur de 1.500.000 de fani pe Facebook, mai mulți decât oricare alt politician european important.
Dacă admiratorii lui Iohannis ar avea răbdare pentru orice comparație cu o personalitate din lumea germană, ar fi cu Carol de Hohenzollern. El a fost un monarh extrem de intervenționist, care și-a lăsat amprenta asupra tânărului stat român prin multiple inițiative. Regret să spun, dar comparația cu Hindenburg rămâne cea mai relevantă, dacă Iohannis nu-și reinterpretează rolul. Acest lucru ar presupune să devină din ce în ce mai mult un președinte jucător, care împărtășește viziunea sa de viitor cu acei cetățeni care l-au ales, lucrează cu fermitate pentru a îmbunătăți standardele de comportament în viața publică și promovează măsuri pentru a atrage oameni de mai bună calitate în politică.
Primele semne sugerează că va contesta trăsăturile oligarhice ale vieții politice doar marginal. Pare să fi dezvoltat un complex mult prea mare față de fostul președinte, asumând chiar că Traian Băsescu a delegitimizat întregul concept de activism prezidențial. Reacționează lent atunci când parlamentul se mișcă rapid pentru a-l proteja pe Dan Șova de lege sau atunci când încearcă să împiedice investigarea altor figuri de elită prin modificarea Codului Penal. Poate că este prost sfătuit de către consilierii săi, dar chiar el este președintele care și-a numit drept consilieri indivizi cu legături dubioase cu oameni de afaceri condamnați pentru corupție sau care au fost acuzați în trecut de utilizare ilegală de fonduri publice sau care s-au aflat în apropierea unor politicieni controversați.
A proclamat nevoia de a face o altfel de politică, dar în această postură el este cel care trebuie să ofere cel mai bun exemplu, prin nominalizarea unor figuri moderne care vor să consolideze o democrație încă fragilă și să amelioreze calitatea sistemului decizional. Dacă o parte dintre aceste figuri sunt bombe cu ceas, al căror trecut se va întoarce să îi bântuie sau care iau decizii lipsite de discernământ, atunci Iohannis este singurul vinovat pentru propulsarea lor.
Mai mult în Revista 22