Aventura pe terenul de joc a început pe când era elev de gimnaziu şi a fost selectat de profesorul de sport pentru echipa de rugby.
“Îmi plăcea atât de mult, încât mi-am cumpărat şi o minge. Iniţial mama nu a fost de acord, dar văzând că îndrăgesc acest sport mi-a dat voie să-l practic. Astfel am ajuns la Sportul Studenţesc, unde era un profesor mai în vârstă, care ne-a făcut să iubim rugby-ul. Se numea profesorul Aman”, îşi aminteşte Horia.
Din păcate, maestrul Vîrlan nu a ajuns să facă performanţă. După două accidentări mai serioase s-a văzut nevoit să renunţe la acest sport.
„Am avut o accidentare la mână, şi una la picior, iar mama mi-a interzis să mai joc rugby. Eram deja la liceu când am renunţat... Îmi este dor, în primul rând, de anii aceia care, din păcate, nu se mai întorc niciodată. Îmi place sportul şi acum. Nu mai joc pentru că nu mai am timp, dar îmi place să fiu în preajma sportului”, spune Horia.