Formarea aisbergurilor este un proces natural, dar încălzirea aerului și a oceanelor ajută la accelerarea acestuia, spun oamenii de știință.
În iunie 2017, acest aisberg numit A68 s-a separat de o platformă de gheață gigantică, numită Larsen C, la vârful Peninsulei Antarctice.
Gigantul de un trilion de tone, de două ori mai mare decât Luxemburg, a fost cel mai mare care s-a desprins vreodată, dar de atunci a fost retrogradat pe locul 6, notează studiul publicat în revista Remote Sensing of Environment.
Apoi a rămas doi ani în apele reci ale Mării Weddell în apropierea locului separarii înainte de a călători spre nord, spre mări mai calde, apoi și-a început topirea până la dispariția sa în primăvara lui 2021 în Atlanticul de Sud, în apropiere de insula britanică Georgia de Sud, la 4.000 km de punctul său de plecare.
În toamna anului 2020, aisbergul s-a apropiat periculos de această insulă, stârnind temeri că blocul de gheață, a cărui parte scufundată încă mai măsura aproximativ 140 de metri, s-ar bloca pe fundul mării, blocând trecerea a mii de pinguini și foci care locuiesc în zonă.
Dezastrul fusese evitat, dar cercetătorii care au urmărit toate etapele vieții aisbergului prin sateliți se întreabă despre impactul topirii acestuia.
În cele trei luni din 2020-2021, în care s-a topit complet lângă insula Georgia de Sud, aisbergul a eliberat un total de 152 de miliarde de tone de apă dulce amestecată cu nutrienți în acest ecosistem fragil.
Aceasta este echivalentul a 61 de milioane de piscine olimpice sau de 20 de ori cât Loch Ness, notează într-un comunicat de presă centrul de cercetare British Antarctic Survey, care a participat la studiu.
Studiul subliniază în special faptul că acest volum de apă, eliberat într-o mare în care se hrănesc focile, păsările și balenele, ar fi putut afecta „proprietățile apei și ale planctonului”.