Octavian Hoandră explica intr-un editorial: "... ar fi bine ca românii să nu se mai bazeze pe noi, Noi am crescut în comunism - eram tineri, fericiți, și de asta ne amintim uneori cu plăcere de acele timpuri - ni se spune... Da, era frumos: tatăl meu își scuipa plămânii distruși în celulele de la Securitate și de la Aiud. I se naționalizase fabrica de ulei și alte câteva case și își trăia ultimii ani de viață cu urechea în aparatul de radio, cu Europa Liberă, așteptând niște americani de-ai lui John Kennedy, nu globaliștii woke democrați.
Era frumos: eram tineri, declarați "chiaburi", dădeam obligatoriu câte un porc de 200 de kilograme pe an la stat și n-aveam acces la facultate fără un an sau doi în producție. Eram tineri, și în armată, unde nu aveam acces la arme, fiindcă eram copii de "dușmani ai poporului" am fost duși la Canalul Dunăre-Marea neagră, la muncă... Nu. Nu ne mai băgați în seamă. Noi nu suntem în stare să judecăm. Eram, atunci, tineri și fericiți, aveți dreptate, stăteam legați cu cătușe de calorifer, la Securitate cel puțin o dată la două săptămâni, după percheziții în care asistam cum casa ne e dată peste cap, în căutarea verunei mașini de scris neînregistrate sau a manifestelor.
Eram tineri și fericiți, de aceea nu ne dăm seama de pericolul rusesc, de aia nu putem judeca bine acum: abia dacă ne mai amintim de bătăile încasate cu pumni și picioare pe oriunde se nimerea... Nu suntem în stare să judecăm pricolul care ne paște, fiindcă nu înțelegem ce înseamnă comunismul, care ne pândește de după colț, într-oLume unde parcă Putin stăpânește totul și dirijează totul.
Noi, câți am mai rămas, și care aveam 16-17 ani când îi ascultam pe Ioana Măgură și pe Noel Bernard, vorbind despre suveranitate și independența României față de Moscova, drepturile omului, în 1975, 1 august, când Ceaușescu a semnat Actul Final de la Helsinki, înțelegem altfel lucrurile. Nu trebuie să vă supărați pe noi. Noi știam de mici ce înseamnă Rusia. Unii dintre tații noștri au luptat pe front și scăpat din prizonieratul rus. Ba, au fost și la "cotul Donului". Deci, cu tot respectul, nu vă bazați pe noi, expirații, să ascultăm lecțiile prompteristelor care ne explică doct, pericolul rusesc..."
Letiția Ilea face un rezumat: „Editorialele din această carte sunt, din nou, expresia dezgustului jurnalistului pentru clasa politică actuală, pe care o înfierează fără milă. (...) Interviurile din această carte ne pun în față un jurnalist în adevăratul sens al cuvântului, dintr-o specie, se pare, pe cale de dispariție (ne convingem imediat de acest lucru deschizând televizorul sau ziarele de azi). Un intelectual cu o vastă cultură, care dialoghează de la egal la egal cu scriitori, istorici, filosofi etc., provocându-i să vină în fața publicului spectator (cititor) cu ceea ce au ei mai bun și mai adevărat în ființa și în opera lor. Jurnalistul nu este nicio clipă în inferioritate față de oaspeții săi, invitându-i, și subtil și dezinvolt, să se "deschidă".
Ca în toate cărțile și luările sale de poziție, întrebările lui Octavian Hoandră din aceste interviuri dau la iveală un om profund îndrăgostit de țara lui, nespus de mândru de valorile noastre și în suferință pentru starea actuală a României. Bun cunoscător al istoriei noastre și al contemporaneității, jurnalistul trasează împreună cu invitații săi posibile direcții de evoluție, cel mai adesea cu amărăciunea pe care prezentul nostru o justifică.
Octavian Hoandră a fost sufletul acelei emisiuni; o parte din interviurile difuzate atunci sunt reunite în această carte (multe, prin forța împrejurărilor, nu au fost recuperate). Să le citim, să vedem că multe din spusele invitaților lui Tavi de atunci s-au adeverit, să vedem că lucrurile nu merg deloc mai bine și să facem ceva, să începem de undeva...
E duminică, zappez cu înverșunare pe canalele noastre, știri apocaliptice, breaking news și înjurături, subcultură, dezbinare și ură, angoasă pe care prezentatorii inculți ne-o întrețin fățiș... Ce mai e de făcut? Răspunsul e individual și îl veți găsi poate citind această carte."
