Această concluzie, publicată în detaliu în revista ştiinţifică americană PNAS, se adaugă mai multor studii realizate anterior privind prezenţa apei pe Lună.
Gheaţa este prezenţă la extremităţile nordice şi sudice ale satelitului natural al Pământului, în craterele în care nu pătrund razele soarelui. În aceste locuri temperatura nu depăşeşte niciodată aproximativ -150 grade Celsius.
''Cu suficient de multă gheaţă la suprafaţă, de câţiva milimetri, apa ar putea deveni o resursă pentru viitoarele expediţii umane de explorare sau de şedere pe Lună, posibil mai uşor de accesat decât apa detectată sub suprafaţa Lunii", a avansat NASA.
Cercetătorii au obţinut dovezile graţie unui instrument trimis în 2008 la bordul unei sonde indiene care a măsurat direct modul în care moleculele de gheaţă absorb lumina infraroşie.
''Este pentru prima dată când oamenii de ştiinţă obţin o dovadă irefutabilă a prezenţei apei îngheţate la suprafaţă'', a declarat pentru AFP autorul principal al studiului recent, Shuai Li, de la Institutul de Geofizică şi Planetologie din Hawaii.
Potrivit lui Shuai Li, singura modalitate de a şti dacă această apă este exploatabilă în vederea utilizării de către oameni este de a trimite roboţi pentru a preleva mostre.
NASA intenţionează să trimită din nou oameni pe Lună, pentru prima dată după decembrie 1972.
În 2008, cercetătorii au descoperit molecule de apă în interiorul unor eşantioane de magmă aduse pe Pământ de astronauţii misiunilor Apollo.
Anul trecut, bazându-se pe date satelitare, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că zonele de profunzime ale Lunii sunt bogate în apă. Potrivit studiului, zăcămintele conţin puţină apă (mai puţin de 0,05%), dar sunt enorme, putând atinge până la 1.000 kmp. Aşa se face că satelitul Pământului ar fi "suprinzător de bogat în apă", au notat în 2017 cercetătorii.
Apa este prezentă şi pe Mercur şi pe Marte. Un lac subteran de apă lichidă a fost recent detectat pe Planeta Roşie, aminteşte AFP.
Timp de multă vreme, Luna a fost percepută ca un astru arid, de "o magnifică dezolare" sau "complet seacă".
Ipoteza cel mai larg răspândită privind originea Lunii este aceea a unei coliziuni enorme între Terra şi un corp ceresc de mărimea lui Marte, la puţin timp după formarea sistemului solar.
