Mihai Şora a mai scris: ”Când domnul Bob a început să cânte, prin anii ’60, generaţia mea trecuse deja – cu ochii larg deschişi – prin două războaie mondiale, cunoscuse, într-o formă sau alta, frigul, foamea şi furia ocupaţiei naziste, iar unii, mai la răsărit, se aflau sub cizma sovietică (de care nu au izbutit să scape decât decenii mai târziu). Prin urmare, tot ce au căutat oamenii generaţiei mele, după atâta amar de ani bubuiţi de zgomote, a fost liniştea. Liniştea, da: uneori, ea poate să însemne mai mult decât pacea. Oricât mi-aş struni urechile astăzi, tot nu mă pot obişnui cu tărăboiul din unele muzici recente. Greu de aflat în detaliu ce socoteli au onorabilii domni ai juriului Nobel, însă nu cred că, premiindu-l pe Bob, poţi salva Americile de personajul acela (catindat) cu meşă blondă (al cărui nume nu l-am ştiut niciodată şi nu ţin să-l învăţ de acum înainte)”.
Mihai Șora: ,,Domnul Bob. Rezonabill...America poate fi salvată de personajul cu meșă blondă?''
