Înţelegerea Uniunii Europene cu Estul a fost: ne daţi braţe de muncă, vă dăm creditul cu care cumpăraţi produse de la noi.
O anexă nescrisă, dar previzibilă stabileşte că, în aceiaşi bani, Estul primeşte dreptul de a fi luat de Rusia pe bombeu fără scâncete de la Bruxelles. Înţelegerea a căzut odată cu pieţele vest-europene. A rămas în picioare anexa: criza e o rampă de lucru pentru Rusia. Evident, Rusia are problemele ei, dar nici un stat nu s-a priceput, vreodată, mai bine să îşi falimenteze economia, în timp ce dezvoltă o paranoia imperială. Tot căderea contractului est-vest a dezvelit mausoleul ascuns în spatele casei comune europene. Estul şi Vestul îmbătrânesc. Cu deosebirea că Vestul e deja bogat, iar Estul va îmbătrâni înainte de a se îmbogăţi.
Aici e adevărata criză.
Situaţia României e simplă. Societăţile occidentale nu mai importă nici jumătăţi de bujie din Est. În mod normal, criza ar fi trebuit să împingă firmele producătoare, mai adânc, în Est, spre forţa de muncă ieftină. Politic, acest lucru a devenit imposibil. Guvernele occidentale cumpără falimentele industriale interne pe principiul sacru: mai bine şomaj la ei decât la noi. Sarkozy salvează industria auto franceză, falimentează Slovacia (producţie auto 20% din PIB) şi şomajul francez e barat. Deocamdată. Problema exporturilor estice în Vest a murit.