Ei bine, a doua zi, o grindină de scrisori şi scrisorele se abătu peste biroul meu oval de la Uniunea Scriitorilor unde tocmai încercam să deflorez cu trabucul pixului frageda noastră democraţie.
Misivele mă puneau la zid şi mă împroşcau cu lături pentru nevinovatul meu îndemn, amorul fără de tătucul Iliescu neîngăduind la ora aceea o asemenea blasfemie.
Florile de cireş s-au scuturat rapid şi lumea s-a obişnuit cu ideea că nea Nelu poate fi dat prin ou şi prin pesment şi prăjit la dogoarea pamfletului.
Zilele trecute, intrând în sediul unei bănci, am fost poftit cu graţie într-o cameră de protocol unde, până la completarea formularelor, ca să nu se brânzească dialogul, m-am simţit dator să uzez de ruginitul meu farmec personal dând-o, evident, pe politichie.
La rostirea numelui „Băsescu“, amabilele mele gazde au cam pălit, lăsându-mă să înţeleg că zidurile au urechi.
