Dacă fiecare în parte funcţionează atât de rapace, ce garanţii există că această rapacitate nu se va manifesta în numele interesului naţional?
Orice organizator de evenimente ştie cât de dificil este să regizezi prezenţa unor persoane cu statut diferit, dar cu egale pretenţii de vedetă. La recentul summit G20, de la Londra, operatorul unui post de televiziune francez se distra copios decupând în fotografia „de familie“ grimasa preşedintelui Sarkozy, indispus de atenţia de care se bucura – aparent fără niciun efort – Barak Obama.
Cu un adecvat simţ al situaţiei dramatice, Sarkozy a izbutit, totuşi, să iasă din front: el a prevenit încă înainte de începutul şedinţei că va pleca, va lăsa scaunul gol, dacă în comunicatul final nu se vor găsi măsuri concrete pentru reglementarea pieţelor financiare şi lichidarea paradisurilor fiscale, dacă totul se va reduce la un şir de cuvinte exprimând bunele intenţii.
Până la urmă, presiunea pare să fi fost utilă: perspectiva unui conflict la acest nivel ar fi fost un semnal foarte prost; conflictul ar fi stimulat anomia pieţelor naţionale, măsurile de genul „fiecare moare singur“, dar nu înainte de a fi prezent la priveghiul vecinului.