1. Prima eroare e de poziţionare faţă de realitate. Indiferent de natura contractelor şi de felul în care le va schimba statul prin lege, hipermarketurile au dreptul să cumpere la ce preţ vor şi să vândă la ce preţ vor. Şi n-au vreun motiv nou să-şi sacrifice din marja de profitabilitate, oricum ar fi ea, mică sau mare. Nicio afacere mai sus de butic nu gândeşte în termeni de “adaos comercial’’, ci de randament al investiţiei. "Adaosul comercial" este doar o pedală pe care apasă mai tare sau mai încet. Dacă legea opreşte celelalte pedale, adaosul va creşte până la randamentul dorit.
2. Modelul de afaceri al hipermarketurilor se bazează pe volume foarte mari. Însă principalul avantaj nu este suprafaţa. Aceasta este doar un instrument de marketing şi de funcţionalitate. Principalul avantaj competitiv este viteza de reîmprospătare a mărfii. Şi asta-i valoarea adăugată pe care le-o dă şi clienţilor, şi furnizorilor. Dacă rămâne fără ea, ajunge un butic supradimensionat. Fără taxe de raft şi cu preţuri mai mari, ca orice butic care se respectă. Înseamnă asta că buticurile trebuie să dispară? Nici vorbă! Ele pot rezista bine mersi, cu preţuri mari, dacă, pe lângă avantajele obiective - satisfacerea comodităţii şi a urgenţei -, oferă o calitate foarte bună a serviciului.Citeşte mai mult în Business Standard
