Una din tacticile predilecte folosite de pedelişti pentru a se apăra de efectele negative ale scandalului Ridzi a fost bine cunoscuta autovictimizare. De data asta însă e altfel!
Autovictimizarea este o cale de a face succes verificată în timp şi foarte apreciată de mulţi oameni care fac parte din PDL sau care gravitează în jurul acestuia. Uneori victime reale ale unor asalturi mediatico-politice care au stârnit compasiune şi care au provocat vot favorabil pentru acest partid, alteori căutând condiţia de victimă şi luptând să determine un asemenea statut, pedeliştii (inclusiv sau, mai corect spus, mai ales Traian Băsescu!) au decis să apeleze şi în aceste zile la această partitură. Cei de la PDL au lucrat ca la carte. Aşa cum, de altfel, ştiu să o facă atunci când e vorba despre autovictimizare, în această privinţă ei neavând rivali.
Au acuzat un linşaj mediatic, au îmbrăţişat - întâi ruşinaţi, apoi cu oarece entuziasm - ideea că marea greşeală a doamnei Ridzi e una “de comunicare”, au rostogolit şi ideea că atacurile îndreptate împotriva ministrului Tineretului şi Sportului echivalează cu un refuz al “sistemului” de a accepta sânge proaspăt în politică etc etc.