Insa se mai intampla ca mana mica de ajutor sa devina mare de tot si inainte sa iti dai seama, ajungi sa faci tu ceea ce trebuie sa faca copilul. Recunoaste, cu totii am trecut pe acolo. Vezi chipul dulce al copilului straduindu-se din rasputeri sa isi lege sireturile cu dificultate sau sa deseneze ceva ce nu ii prea iese sau chiar sa isi faca patul singur cu stangacie. Ii vezi si simti frustrarea si instinctul de parinte creste la cote alarmante sa iti ajuti puiul si, ce sa vezi, te surprinzi actionand instinctiv. Faci pentru el acea activitate. Intentiile tale or fi bune, insa rezultatul final pe termen lung nu este.
Asa devii incet incet “parintele elicopter”, adica o mama sau un tata care ofera atentie cu ochi de vultur copilului sau in fiecare aspect al vietii sale. Tu esti paznicul oricarei activitati pe care o are de facut. Scopul pe care il ai, instinctiv, este sa te asiguri ca nimic nu il impiedica in a face bine ce trebuie sa faca, iar in caz ca ceva totusi il impiedica, nu-i nimic, doar de aceea esti tu acolo, sa sari cu o mana de ajutor.
Aceasta tendinta si moda de a fi “parinte elicopter” apare inca din varstele fragede ale copilului si in multe cazuri tind sa se mentina dincolo de varsta liceului. In timp ce noi consideram ca ii facem un favor, de fapt ii facem un rau; il invatam sa apeleze la noi pentru orice maruntis. Acest tip de parinte hiperprotector ii fura practic copilului dreptul la dezvoltarea increderii de sine si a respectului de sine ce se dobandeste din micile sau marile actiuni pe care le are de implinit.
