Viitorul Sfânt Iov, Multpătimitorul, a văzut lumina zilei în satul Iza, în anul 1902, În familia Codrea, în care tatăl era român, iar mama ruteancă. Cum nu aveau preot, l-au botezat târziu, punându-i numele de Ioan, potrivit Formula As.
Încă de mic, Ioan a devenit discipolul unui călugăr pribeag, care se ascundea de represiunea austriacă, iar legenda spune că aceasta i-ar fi arătat o cruce de aur mare și minunată, pe care o purta la gât, spunându-i că a fost a ţarului martir Nicolae al II-lea, cel ucis de comunişti, împreună cu întreaga familie. De atunci, inima copilului de 12 ani a fost curpinsă de dorința de neoprit de a săruta reclicva sfântă și tragică, fără să bănuiescă faptul că gestul avea să-i pecetluiască destinul.
După căderea Imperiului Habsburgic, Maramureşul a fost împărţit în două – o parte s-a unit cu România, iar o altă parte, cea de dincolo de Tisa, a ajuns în Cehoslovacia.
Trei decenii mai târziu, trupele hortyste au invadat Maramureșul, iar tânărul monah Iov a luat drumul pribegiei spre Ucraina Sovietică. Aici a descoperit că stăpânirea comunistă nu numai că nu-i ocroteşte pe „fraţii” ortodocşi, ba chiar îi socoteşte spioni.
Așa se face că, alături de alte zeci de mii de maramureșeni, Părintele Iov a ajuns în lagărele siberiene. A reușit să supraviețuiască și să le ofere sprijin moral altor prizonieri, pentru ca în 1943 să fie trimis direct pe front, să lupte alături de Armata Roşie „eliberatoare”.
A refuzat să tragă cu arma, așa că a fost pus să care obuze. Tot acolo, pe front, Domnul avea să facă multe minuni cu el. Odată, un obuz a căzut chiar pe tunul deservit de părinte. Explozia i-a ucis pe toţi, doar Ioan a căzut cu faţa în jos şi a simţit că peste el curge ceva asemănător cu o grindină.
După terminarea războiului s-a putut întoarce acasă întreg şi pe deplin sănătos, dar calvarul s-a reluat, după doar câțiva ani de acalmie.
Odată cu venirea la putere a lui Hrusciov, un plan sălbatic, de nimicire a monahismului, avea să fie aplicat. Mânăstirile şi schiturile au fost pe rând închise, iar monahii au fost alungaţi.
Pentru părintele Iov începea o nouă prigoană. În satul căruia străbunii români i-au spus Mânăstirea și-a petrecut părintele Iov restul anilor pe care i-a petrecut pe pământ, răspândind profeţia că „Maramureşul se va umple de mânăstiri.”
Așa s-a ajuns ca la slujbele pe care le oficia să vină sute, uneori mii de credincioși, chiar de la Moscova sau Kiev, doar ca să-i ceară un sfat. Darul clarviziunii sale se manifesta şi în cele mai banale lucruri.
Harul lui Dumnezeu care clocotea în inima sa înrâurea nu numai oamenii, ci şi animalele. Când ieşea din chilia sa, veveriţele coborau din copaci ca să-i mănânce din palmă, iar păsările sălbatice zburau spre el, de departe.
La înmormântarea sa, pe 31 iulie 1985, în biserică a intrat o pasăre mare, albă, care a zburat deasupra tuturor şi apoi s-a aşezat de trei ori pe sicriul sfântului. Când au ieşit din biserică, un stol de păsări a venit ciripind spre coşciug.
În 2007, când trupul i-a fost dezgropat în vederea canonizării, a fost găsit neputrezit, deşi groapa sa era plină de apă. Un an mai târziu, pe 18 septembrie 2008, Biserica Ortodoxă a Ucrainei, subordonată Patriarhiei Moscovei, l-a canonizat pe Sfântul Iov Codrea din Uglea Mică.
