G20 este un summit prin excelență politic, însă cel din Osaka a reliefat și consacrat în același timp, noile direcții de politică mondială. Desigur cu un accent american care vine să dea culoare și să atragă atenția. Prima vizită a unui șef de stat american pe teritoriul Nord Korean (deși doar primii 20 de metrii au fost parcurși) consfințește noul parcurs al lui Kim, descendentul dinastiei cu același nume. Mai mult intărește faptul că în epoca globalizării democrației, atît China cât și Korea de Nord devin actori legitimi puternici prin dictaturile pe care le reprezintă.
Trump și-a solidificat poziția de tenor principal, adăugând și titlul de făcător de pace. Indiferend de rezultatul negocierilor din culise, simbolistica traversării americane a celei mai militarizate granite din lume nu poate scăpa ochiului avizat. SUA sunt gata de normalizare, iar Kim probabil că a primit asigurarea necesară pentru supraviețuirea dinastiei, sau cel puțin a sa proprii.
Simbolul publicizat al G20, acela al trecerii graniței nord Koreene, nu pot ascunde însă două mari mișcări geopolitce. Prima este lăsarea Canadei la vatră, adică oficializarea decăderii acestei puteri globale la rang inferior și tratativele seminale pe care Trump le-a început cu India, pentru întărirea spațiului Indo-Pacific prin alinierea celor două puteri nucleare, SUA și India, la linia de start a noului război economic sino-american.
După cum se știe, Canada are doi cetățeni arestați în interiorul Chinei pentru spionaj. Activiști ai globlismului unic pe care Trudeau dorește, alături de Merkel și Macron, să îl impună lumii, aceștia își așteaptă condamnările. Trudeau nu a reușit să discute cu președintele Xi al Chinei pentru negocia, conform ortodoxiei marxiste în care a crescut, pe după uși, eliberarea celor doi agenți.
Ca atare, umilit de rezistența chineză, care numai de canadieni nu avea nevoie să fie iritiată, partea canadiană a făcut pustiul de bine și a arestat-o, la cererea părții americane, pe fiica patronului de la Huawey, conglomeratul de comunicații de la Beijing. Trudeau, probabil îmbătat de promisiunile fără substanță ale Uniunii Europene, a crezut că poate să atace direct una din cele mai sensibile relații de putere pe care China le are cu lumea civilizată. Reacția Chineză a fost atât de dură, pe cât de publică, pe atât de secretă, delegând Canadei locul de subputere regională. Practic nu i-a mai răspuns la telefon.
Dezastrul diplomatic canadian a fost cu atât mai mare cu cât aliații asiatici ai Chinei au răspuns asemenea fratelui cel mare. După dezastrul diplomatic cu Arabia Saudită, izolată în lumea araba, Canada s-a trezit în numai trei luni de la curajoasa lovitură marxistă, obligată să scrie scrisori publice, ale foștilor săi diplomați, implorând pe omul forte de la Beijing să ierte păcatele globaliste ale celor doi agenți de informații.
Tăcerea de gheată, apoi de fier (căci pentru cunoscători tăcerea de fier este o metodă diplomatică chineză) ce a urmat a dus la imaginea absolut șocantă de la G20. Prin hazardul alfabetului, China și Canada au fost așezate la masa negocierilor, una lângă cealaltă. Pe tot parcursului sesiunilor plenare, candianul și chinezul nu s-au uitat unul la celălalt. Trudeau, ca un băiețel de școală răzgâiat și plin de femeiască tulburare, efectiv și-a mutat ghiozdanul (da, băiatul ăla canadian poartă un fel de ghiozdan pe la negocierile internaționale, rămășiță imagologică a profesorașului mediocru care a fost în tinerețe), pe partea opusă a chinezului, nu cumva să fie obligat să dea cu ochii de leaderul chinez atunci când își scoate rechizitele date gratuit la cantina populară. Chinezul din priviri îl ironiza ucigaș.
Imaginați-vă un arogant din Otawa supărat pe Orașul Interzis. Mori de răs dacă nu realizezi căt de adâncă este iresponsabilitatea arogantă a canadianului. Înainte de intrarea în sală, Trudeau reușise sa aibă o discuție cu Xi, pe holuri, cateva zeci de secunde, unde se observă pe film un canadian involburat ca ideologia transgender pe care o promovează și un leader chinez ferm pe poziția lui, calm dar absolut rece. Tăcerea de fier chineză nu a fost schimbată de canadianul cu ciorapi de diferite culori în picioare. China multimilenară nu este impresionată de legalizarea opiumului din Canada. Ca umilința multi-liberalului canadian să fie și mai mare, nefiind recunoscut ca bărbat de stat decât de transgenderii care îi cer legi pentru ei, Trudeau a trebuit să îi ceară lui Trump, ca în timpul discuțiilor acestuia cu președintele Xi, să intervină pentru el. Izolat în Asia, mort pentru lumea arabă (unde insulta nu se iartă peste generații), lăsat singur să traverseze tranziția sa emoțională de la fată la băiat canadianul nu a găsit altă soluție decât să se adreseze marelui său inamic, americanul pe care îl ironiza cu orice ocazie.
Scriam acum luni de zile, într-o altă postare, că cei doi agenți canadieni ai dezmățului internaționalist vor fi eliberați din China doar când Trump și Xi vor găsii pacea de mijloc. Trudeau a ajuns exact în această poziție. Canada a dovedit încă o dată, că promovarea distrugerii identitare, promovarea subversivă și obraznică a liberalismului sexual sfidând legile biologiei, promovarea unei mono-culturi a drepturilor omului invazivă în raport cu milenarismul chinez și ostilă până la violență culturii chineze, că propulsarea a tot felul de voci fără educație, fără cultură și fără axiologie, duc numai la distrugerea poziției sale în lume. G20 din Osaka a confirmat căderea Canadei din rolul său de putere mondială de prim rang, relegând-o în rolul de caricatură și schelet a gloriei trecute. Trudeau a fost martorul propriei sale căderi, elevul obraznic primind lecția meritată. Căci nu are nici forța economică, nici valoarea culturală, nici profuzimea istorică de a promova insulte și globaliste sub acoperirea progresismului transgender.
Poate cea mai importantă întâlnire de la G20 a fost nu cea dintre Trump și Xi (deși crucială pentru evoluția în special a realțiilor dintre SUA cu Uniunii Europene și cu Africa), dar cea dintre Trump și Modi al Indiei. Deja, de peste doi ani spațiul Indo-Pacific a devenit definiție geo-strategică înscrisă oficial în strategia națională de securitate a SUA. După victoria majoră obținută de Modi la ultimile alegeri de acum cateva luni, linia politică a identității indiene a fost validată popular. Votat masiv și de musulmanii indieni, nu numai de hindusi, Modi a ajuns la Osaka stăpân al jocului pe spațiul Indo-Pacific.
Legitimitatea sa nu a mai putut fi atacată de Germania sau Franța, țări care prin alianța lor anti Trump au încercat o politica a identității religioase, foarte periculoase pentru India, promovând Pakistanul și Iranul în secret prin încurajarea a tot felul de mișcări islamice sectare teritorial din interiorul Indiei. Modi a replicat ferm la vremea respectivă, iar tensiunea regională a fost uriașă. Prin validarea sa democratică, la Osaka, Trump a cerut o întâlnire cu omologul său indian. Căci SUA au nevoie de India pentru a rupe șiragul de perle chinez, construit cu migală pentru a încercui subcontinentul indian. Strategic pierderea Indiei pentru Europa este nimictoare și devastatoare, dar pentru SUA este fatală. Fără India SUA nu pot asigura efectiv securitatea aliaților săi sud asiatici, în mod special Japonia și Korea de Sud. Fără India, puterea maritimă americană ar fi ca un tigru de hârtie, în fața colosalei reconstrucții maritime chineze. Căci pentru fiecare portavion american, trei flotilla chineze se construiesc astăzi.
Dezechilibrul masiv pune în pericol mortal influența SUA în regiune precum și culoarul său comercial vital. După Obama, care a fost ambivalent în raport cu India, fiind pe de o parte prieten la New Dehli dar încurajând prostiile globaliste autoritare tipice erei sale, Trump a decis să lase câmp liber direct Indiei. Neobosit în a promova politica sa americană de asigurare a rutelor comerciale, Trump nu s-a mai împiedicat de ideologia obamistă, negociind fără ascunziș noi raporturi globale de forță care să includă India. Având o logică clară, axând dialogul său din regiune împotriva Iranului și promovând astfel țările care au mari probleme cu expansiunea teroristă finanțată de către regimul teocrat de la Teheran, președintele american a cerut Indiei ajutorul și alianța. După decenii de marxism sovietic, de guverne pro ruse și de politici internaționale nealiniate (tot o formă de marxism), Modi dorește o mai mare integrare prin extinderea influenței globale a Indiei. Politica sa economică are același slogan ca și cea a lui Trump: Made in India, fiind vehicolul principal de promovare a intereselor economice esențiale indiene.
Întalnirea dintre cei doi la Osaka a avut astfel un fundament comun, dacă nu ideoligic, măcar comerical. Iar pentru Trump acest lucru este cel mai important. Cum Iranul finanțeză masiv deficitul bugetar current al Pakistanului, cum China devine din ce în ce mai importantă în echilibrul fragil dintre Pakistan și Afganistan, SUA au decis să meargă mână în mână cu India. Modi are acum o carte politică și economică fundamental diferită de prim miniștrii indieni anteriori. America are nevoie de India, iar spiritul mercantile specific celor doi Trump și Modi va impune noua axă Indo Pacific. Nu va fi o relație ușoară, căci Modi este un politician care dorește oprirea netă a influneție musulmane în India. Iar Trump va trebui să știe a împăca sensibilitățile prietenilor săi musulmani cu cererile ferme ale Indiei hinduse. Un dialog de viitor care trebuie urmărit cu atenție și plin de neprevăzut.
G20 de la Osaka a reprezentat o etapă a jocului de redefinire geo-strategică. Rusia, dupa reîntoarcerea în Europa, a creat special un spațiu major de manevră președintelui american, și el scăpat de demența acuzațiilor că ar fi agent rus. Tonul glumeț al al lui Putin precum și calmitatea lingvistică a ministrului său de externe au dovedit că ne îndreptăm spre o înțelegere, dacă nu globală, măcar sectorială dintre Rusia și SUA. Jocul sirian și cel libian fiind subiectele care vor fi immediate pentru interesele lui Trump. Doi ani de sabotaj intern al administrației Trump, doi ani de insulte europene la adresa SUA s-au încheiat. G20 a fost momentul care a confirmat că Trump rămâne principal în jocul mondial. Tremuratul merkelian și micile coterii macroniste nu și-au avut locul la Osaka. SUA au deschis formal și frontal disputa cu China. Iar acest joc va schimba complet fața lumii.
H.D. Hartmann
