Aceasta a lucrat sub acoperire într-o astfel de fermă pentru a documenta condițiile de muncă, experiența sa fiind relatată și de The Guardian. Ferma este gestionată de Edyta și Marcus, iar Uhlová a decis să se alăture echipei pentru a înțelege situația dificilă cu care se confruntă muncitorii migranți, forța principală din spatele industriei alimentare europene.
Experimentul de succes făcut de o jurnalistă pentru a scoate la iveală neregulile
Jurnalista a găsit locul de muncă pe un site polonez, după ce a aflat că mulți polonezi lucrează în agricultură în Germania. Din start, i s-a comunicat că va munci șapte zile pe săptămână, minim 10 ore pe zi, pentru un salariu de 6,20 euro pe oră. Condițiile de lucru erau dure, iar muncitorii nu aveau zile libere fixe.
În prima zi, Uhlová a primit sarcina de a tăia ceapa și alte legume pentru ambalare. Femeile din fermă i-au explicat repede regulile nescrise ale locului de muncă: pauzele erau rare și nu exista un orar stabilit. Munca era epuizantă, cu ore lungi de stat în picioare, iar mulți muncitori sufereau de dureri la nivelul mâinilor și încheieturilor din cauza volumului mare de muncă.
Mărturii cutremurătoare de la fermă
Un alt aspect șocant era sistemul dublu de raportare a orelor lucrate. Muncitorii completau două foi de pontaj: una reală, cu orele efective, și una oficială, care arăta un număr mai mic de ore pentru a respecta normele legale. Deși angajatorii păreau să respecte formalitățile, realitatea din teren era diferită. În plus, inspectori de la autoritățile germane veneau în controale, dar lucrătorii erau instruiți să mintă despre condițiile lor.
„Lucrez cu diferite femei, una după alta, toate sunt drăguțe. Una chiar îmi spune să curăț ceapa, că ea o va tăia. Chiar și mersul la toaletă este jenant, deoarece este clar că nu ar trebui să o facem foarte des. Înapoi la hotel, toată lumea se înghesuie în jurul celor două sobe pentru a-și pregăti prânzul. Stau de vorbă cu Sabina și Ewelina, o mamă și o fiică poloneză. Sabina are trei copii în Polonia. Soțul Sabinei a părăsit-o pe ea și pe copii cu ani în urmă, așa că are nevoie de un venit. Ea îi trimite bani surorii ei, dar și fiicei și nepotului ei.
Tocam și curățam ceapa, ardeii, roșiile, rădăcinoasele, dovleceii, varza albă și castraveții. Încep să mă doară încheieturile și grămezile de varză par să nu se termine niciodată.
În prima zi, tura se termină la ora 18.00. Sabina se oferă să meargă cu mine într-un magazin ca să-mi iau câteva lucruri de care am nevoie. Ea își spală părul și își pune tocuri înalte, deși va trebui să mergem 3 km pe drum pentru a ajunge acolo. Înțeleg că uneori vrea să se aranjeze ca să arate bine. Mi-a explicat cum sunt organizate contractele. E simplu: lucrezi un anumit număr de ore, dar se înregistrează un număr mai mic. Ca urmare, îndeplinești cerințele legale pentru numărul de ore și salariul minim pe oră.
Contractul pe care îl semnez în jurul zilei a treia corespunde probabil codului muncii din Germania. Dar primesc două foi de raport de lucru. Pe una notez orele efective lucrate iar pe cealaltă, foaia oficiala, semnez pe cele care se consemnează: maximum 10 ore de muncă pe zi, șase zile pe săptămână. Auzisem deja de raportare dublă, dar aici am văzut-o cu ochii mei. Nimeni nu explică ce se întâmplă. Conform documentului oficial, s-ar putea să lucrez până astăzi la ora 16, iar duminica nu era deloc de lucru. Unul dintre cele mai rele lucruri la acest job este că nimeni nu îți poate spune când se va termina tura. „Te rog să înțelegi”, mi-a răspuns una dintre femei când am întrebat dacă ne-am avea liber duminică după-amiază, „că nu există program de lucru, nu există de luni până vineri. Aici îți spun doar să mergi la muncă și nu știi niciodată când se va termina.”
Mă doare degetul mare ca naiba, mâinile sunt complet amorțite, mă doare încheietura mâinii și trebuie să scriu acasă să îmi trimită ibuprofen. Durerea a venit de la tăierea cât mai rapid a legumelor mari și tari, de la transportul lăzilor grele pline cu legume.
Nu numai că munca este solicitantă din punct de vedere fizic, dar stai în picioare 14 ore pe zi. Avem o singură baie comună, așa că este plină și dimineața, și seara. Hainele mele de lucru deja miros, probabil de la ceapă, dar există o singură mașină de spălat, așa că va trebui să aștept până noaptea, când mașina este liberă. Dar prefer să dorm.
E ciudat cât de normală pare această existență ciudată după un timp. Poate pentru că până seara toată lumea este complet epuizată. Sunt câțiva tineri și câteva femei de 40 de ani ca mine, dar majoritatea au 50 de ani.
Sosesc inspectorii.
E duminică dimineață și Danka vine în fugă să spună că va fi o inspecție de la inspectoratul de muncă. Îmi explică ce să fac: când inspectorii ne întreabă câte ore lucrăm pe zi, ar trebui să spunem nouă sau 10 și, cel mai important, că avem două pauze. Danka a cumpărat o față de masă nouă pentru bucătăria noastră, astfel încât să arate bine pentru inspecție. Trebuie să-i plătim 3 euro fiecare pentru asta.
Danka și-a pierdut slujba la o fabrică din Polonia la 50 de ani. Într-o zi, șeful ei a sunat-o și i-a spus că este prea bătrână pentru job, așa că a plecat la muncă în Germania. Îmi arată fotografii cu copiii, soțul și nepoții ei din Polonia. O mulțime de fotografii frumoase în care ea nu apare. Intenționează să se întoarcă la familia ei când va ajunge la pensie.
În sala de pregătire a mâncării, luni dimineață, proprietarul fermei ni se adresează în germană. Nu trebuie să părăsim sala și trebuie să lucrăm fără să arătăm că suntem stresate. Deci lucrăm încet, ceea ce pare ciudat. Inspectorii, doi bărbați, vin pe la 10 dimineața. Mă uit la ei, dar ei nu ne văd; trec pe lângă noi de parcă nu am fi acolo. Terminăm la 11.50: am lucrat șase ore consecutiv fără mâncare, apă sau țigări. Cele mai multe dintre noi nu am mers la baie în tot acest timp pentru că nici nu trebuia să facem asta.
Aproape toată lumea bea aici. De singurătate și pentru că nu ai altceva de făcut.
Săptămâna aceasta nu terminăm nicio zi înainte de ora 20.00. În ultimele trei săptămâni, am simțit că munca e obositoare, dar acum mi se pare infernală. Conducerea spune că în supermarketuri se vând foarte bine salatele, așa că trebuie să muncim atât de mult afară, pe câmp. Se zvonește că seara, când ne vom întoarce de pe câmp, ne vor trimite la lucru în sala de ambalare.
Ewelina, care lucrează lângă mine, spune că ar trebui să refuzăm să mergem la sala de ambalare după lăsarea întunericului dacă ne întreabă. Dar, subliniază ea, toți trebuie să refuzăm. „Este foarte important pentru noi să fim unite”, spune ea. Dau din cap că înțeleg și promit că așa voi face. Apoi ne întoarcem la muncă în grabă pentru a munci cât mai mult.
După douăsprezece ore de la tură, unul dintre șefi aprinde luminile tractorului și continuăm să lucrăm în lumina reflectoarelor, deși suntem toate atât de obosite. Cu mâinile umflate, care ne dor, continuăm să culegem salatele, să le punem în lăzi și să le aruncăm în camion. Continuăm așa mai mult de o oră și, deși unele vociferăm că nu mai putem face asta, continuăm să muncim. Ratăm șansa de a ne revolta.
Am plecat de la fermă după o lună. Am primit 1.500 de euro. Colegele m-au îmbrățișat și mi-au spus să mă întorc.
În ultima după-amiază, mă uit la magazinul unde se vând legume, salate și broccoli de la ferma noastră. Magazinul este frumos, rustic și miroase frumos", scrie Saša Uhlová.
Condițiile de cazare erau precare, cu puține facilități disponibile pentru muncitori. În ciuda epuizării fizice, mulți dintre cei prezenți continuau să lucreze din disperare, majoritatea fiind femei trecute de 40-50 de ani care nu mai găseau alte opțiuni de muncă în țările de origine.
Deși eforturile erau uriașe, salariul primit nu acoperea pe deplin sacrificiile. După o lună de muncă intensă, Saša Uhlová a părăsit ferma cu un câștig de 1.500 de euro, marcând sfârșitul unei experiențe extrem de dure, dar care reflectă realitatea multor muncitori migranți din Europa.
