A existat o perioadă de aproximativ 14 ani în istoria recentă a României în care dominantele au fost: stabilitatea, aderarea la euro-atlantism, identificarea cu proiecte internaţionale ce ofereau garanţii de prosperitate şi securitate. Cu bune şi cu rele, au existat în aceşti 14 ani câteva centre de putere care reuşeau să ţină statul român aproape de obiectivele descrise mai sus şi într-un cadru de stabilitate internă.
De câţiva ani se observă o atomizare a puterii publice din considerente interne sau externe, ceea ce aduce cu sine probleme majore în ceea ce priveşte coerenţa, predictibilitatea şi stabilitatea României.
În acest moment, din punctul meu de vedere, avem de-a face cu managementul haosului, puterea publică fiind disipată în atât de multe zone care se războiesc între ele, încât este foarte greu să mai identifici un vector, o direcţie naţională.
Dacă vin în prezent, observ un haos “organizat” în care puterea politică trece prin metamorfoze de neimaginat: foşti duşmani de moarte au devenit acum aliaţi nedespărţiţi, apărători ai statului de drept au devenit duşmani ai acestuia, sunt inventate, fără legătură cu realitatea, şi cu origini obscure, tot felul de personaje şi partide care nu ştim ce interese servesc, dispariţia ideologiei pentru aceste noi structuri, dar şi pentru vechile partide, laolaltă cu fuga de responsabilitate şi atingerea “culmii” democraţiei: “să ai partide, dar să guverneze societatea civilă”, şi totul datorită unei laşităţi în asumarea unei răspunderi publice.
Pe scurt, în zona politică avem de-a face în paralel cu o luptă pentru supravieţuirea personală a unor lideri combinată cu o disoluţie totală a ideologiilor şi programelor politice.
Degringolada politică este doar un mic aspect al haosului despre care vorbeam, deoarece este dublat de un haos administrativ accentuat de apariţia guvernului tehnocrat şi lipsa de autoritate a unor miniştri care nu răspund în faţa niciuneia dintre autorităţi pentru managementul efectuat.
Fracturarea şi lipsa de omogenitate între membrii guvernului duce la o eficienţă scăzută în promovarea unor viziuni unitare şi proiecte naţionale. În acelaşi timp, partidele politice par anchilozate, împietrite în Roma Antică, incapabile să propună guverne din umbră, specialişti şi oameni care să ofere soluţii în fiecare zi ca alternativă la bulibăşeala unor miniştri tehnocraţi.
Rarele iniţiative ale partidelor vin de la unii membri ai acestora, şi nu printr-o strategie coordonată, care să ofere cetăţenilor soluţii.
În acest context, haosul administrativ este deplin, funcţionarii (unii dintre ei) au devenit semizei sau, în cel mai bun caz, încearcă să nu încurce.
Haosul politic şi administrativ este dublat de cel legislativ, acolo unde, dacă până acum existau “crocodili” criticabili, dar cu un minimum de expertiză, în acest moment o parte dintre parlamentari este formată din veleitari inculţi, o parte dintre ei ajunşi în Parlament cu câteva sute de voturi, şi care în acest moment sporesc haosul general al administrării puterii publice în România prin necunoaştere, lipsă de profesionalism şi promovarea intereselor mărunte.
În acelaşi timp, societatea civilă este din ce în ce mai slabă şi slăbită intenţionat fie prin cooptarea la guvernare, fie prin oferirea de alternative în zona politico-administrativă pe fondul incompetenţei ultimelor guverne de a asigura continuitatea în absorbirea banilor europeni.
La acestea se adaugă şi o tendinţă a partidelor politice, şi nu numai, de creare de sateliţi care să simuleze monitorizarea efectivă şi eficientă a sectorului public.
Dacă la primele domenii haosul este uşor de identificat şi explicat, avem de-a face cu lupte subterane care nu au legătură cu suprafaţa şi care riscă să paralizeze statul român. Aceste lupte se duc, din păcate, pentru interese personale sau de grup şi nu fac decât să slăbească România în faţa unor pericole fără precedent în istoria sa postdecembristă.
Astfel, bătălia dusă pentru ocuparea sau distrugerea unor instituţii de forţă (Parchetul General, DNA, DIICOT, Serviciile de informaţii, Justiţia, instituţiile de control) nu este una la fel de transparentă precum cele descrise mai sus, însă este cu mult mai gravă, deoarece acestea, în situaţii de risc de securitate crescut (a se vedea declaraţiile lui Vladimir Putin, Summitul NATO, tensiunea de la Marea Neagră, înarmarea Crimeei, tulburările din Odessa), sunt acele instituţii care sunt capabile şi au obligaţia de a ţine unitatea, stabilitatea şi securitatea unei ţări.
Combinaţia dintre politicieni, oameni din interiorul acestor sisteme şi, de ce nu, chiar factori externi a condus în ultimii ani la o bătălie nefastă pentru România ai cărei muguri se văd doar din când în când precum un vulcan ce erupe periodic.
Pentru a sublinia ideea voi exemplifica: bâlbâielile şi greutatea cu care s-a luat decizia renumirii Procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), precum şi a adjuncţilor, amputarea Serviciului Român de Informaţii (SRI) prin slăbirea intenţionată de către un grup de: politicieni, oameni de afaceri şi oameni din sistem, aruncarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE) în diverse scandaluri în scopul slăbirii acestuia în desfăşurarea de acţiuni vitale în această perioadă, ţinând cont ce se întâmplă cu Rusia, NATO, Brexit, viitorul Uniunii Europene (UE), etc; transformarea în ţinte a unor persoane care nu doresc să vândă ţara multinaţionalelor din ce în ce mai agresive şi agenţilor lor de influenţă, subminarea puterii Preşedintelui prin diverse lovituri sub centura, vacantarea sau menţinerea temporară a unor persoane în poziţii cheie din Parchetului General, Justiţie, servicii de informaţii, atacarea Parlamentului până la desfiinţarea autorităţii sale în faţa poporului (nici Parlamentul nefiind prea dornic de a schimba aceasta situaţie).
În termeni populari, putem caracteriza situaţia actuală prin: “Nimeni nu ştie cine cu cine, care cu care, care pe care!”
Cu toate acestea însă, senzaţia mea este una destul de clară: tot acest haos descris este – paradoxal -coordonat şi administrat. Îmi este greu să identific, în toată această nebunie descrisă, pe cel, pe cei care administrează, provoacă acest haos, însă îmi este clar că securitatea acestei ţări şi viitorul generaţiilor care urmează se decid în acest moment pentru mult timp.
Atomizarea puterii poate fi benefică unei societăţi pe timp de pace, însă România se află în stare de război, deşi ne este foarte greu să o recunoaştem. Deşi nu este vorba încă de un război militar, tensiuni între marile puteri găsesc debuşee ce vor fi amplificate în perioada următoare în Europa de Est şi Marea Baltică.
Războiul acum nu mai este doar convenţional, ci este mai simplu să cucereşti o ţară prin marionete care să-ţi execute orbeşte ordinele. Pe teritoriul României se dă în această perioadă o luptă intensă între diverşi actori globali sau regionali ce vor conduce, în viziunea mea, la o divizare şi, implicit, diluare atât de profundă a puterii interne, încât va fi greu de menţinut o stabilitate pe termen lung.
Atomizarea puterii pe timp de pace este un lucru benefic democraţiei, deoarece conduce la imposibilitatea întăririi unui actor în pofida celorlalţi. În situaţie de criză, cum este cea din această perioadă, acest proces este unul extrem de nociv şi menit să dilueze autoritatea acestui stat şi voinţa sa naţională, precum şi unitatea şi indivizibilitatea sa.
Analiza semnată de Alexandru Cumpănașu a fost publicată de site-ul AID-Romania.org.
