Teodora Maftei, fotograf şi editor la Pro TV, are 32 de ani şi suferă de "chist arahnoidian de fosă posterioară”, respectiv o acumulare de lichid aflată pe creierul mic, înspre ceafă, care nu poate fi eliminat şi este asociat cu hipertensiunea intracraniană. Diagnosticul i-a fost pus în 2005, după ce suferea de dureri de cap foarte puternice, insomnii, tulburări de memorie, ameţeli şi probleme cu echilibrul.
"Mă durea capul 24 de ore din 24, iar noaptea făceam ture prin cameră, strângând din dinţi şi vorbind singură”, povestea Teo. Din cauza faptului că lichidul nu poate fi eliminat, a avut şi o tromboză venoasă, respectiv i s-au spart două vene pe creier, a făcut o criză de epilepsie şi a ajuns inconştientă în toiul nopţii la spital.
După prima intervenţie, tânăra a crezut că a murit. "Uneori e nevoie să mori puţin ca să simţi cu adevărat că trăieşti", spunea ea.
“Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am văzut a fost icoana cu Maica Domnului. Mi-am zis: La naiba, am murit! Am înţeles că, până să mă trezesc de-a binelea, dădusem un recital de înjurături în engleză”, îşi amintea Teo.
Din cauza problemelor medicale, Teodora nu avea voie să consume alcool, să fumeze, să bea cafea, să facă efort, să răcească, să stea la soare, să meargă în cluburi. "Şi nu am voie să mă enervez sau să plâng, dar nu-mi iese mereu treaba asta. Aaaa, şi aşa, ca între fete, nu pot să merg pe tocuri şi nu e indicat să ţin cură de slăbire, dar nici să mă îngraş nu trebuie. Dar, la urma urmei, toate astea pot fi mofturi”, povestea tânăra.
La circa o lună de la prima operaţie, medicii au trebuit să o opereze din nou, deoarece chistul se refăcuse şi apăsa creierul.
"Atunci am clacat. Am pierdut contactul cu orice Dumnezeu, nu am mai crezut în nimic şi în nimeni, nu am înţeles de ce mi se întâmplă mie toate astea, am fost revoltată, plină de ură", povestea Teo.
După cea de-a doua operaţie, tânăra nu putea merge nici două minute pe jos, nici să ţină în mână o cană cu apă, nu putea să facă nimic singură. De asemenea, uneori se bloca în timp ce vorbea şi uita cuvintele, ameţea şi dacă stătea câteva minute în picioare. A stat zece luni acasă să se refacă, iar apoi s-a întors la serviciu.
"În perioada aia am luat-o de la capăt, am învăţat să trăiesc, să mă descurc din nou singură, să sper, să visez, să simt, să zâmbesc. Apoi, a fost din ce în ce mai uşor şi m-am împăcat cu destinul meu. Cu fiecare operaţie pe care am suferit-o, am devenit mai încrezătoare, mai relaxată şi mai sigură pe mine, ca şi cum nu ar fi fost decât încă o încercare, încă un test, însă o lecţie sau o experienţă de viata”, afirma Teo.
