Drama unei românce din Danemarca: "Autorităţile mi-au luat bebeluşul de 10 săptămâni"

Bucuria însă nu a ţinut decât câteva săptămâni, deoarece autorităţile daneze au considerat că femeia nu este capabilă să-şi crească singură copilul, având în vedere depresia de care suferea. De aproape doi ani are voie să îşi vadă copilul o oră şi jumătate, o dată la două săptămâni.

Povestea lui Marius și Ruth Bodnariu, cărora le-au fost luați cei cinci copii, dintre care unul de doar patru luni, de către autoritățile norvegiene, este cunoscută de întreaga ţară. Nu este singurul caz, foarte mulţi români stabiliţi peste hotare se confruntă cu această situaţie. În urmă cu câteva zile, am primit pe adresa redacţiei un apel disperat de la o doljeancă stabilită în Danemarca, căreia i-a fost luat copilul din primele săptămâni de viaţă şi care luptă să îl recâştige. „În urmă cu aproximativ şapte ani, am suferit o depresie, după pierderea fiului în vârstă de 14 ani, care a fost bolnav de leucemie mieloidă acută. În 2014, am născut un bebeluş. Cum au aflat autorităţile daneze că am născut, am fost asaltată. Îmi sunt încălcate drepturile de mamă şi drepturile copilului. Bebeluşul s-a născut prematur, cu patru săptămâni mai devreme. Fiind foarte mic, am mai fost ţinută alături de copil zece săptămâni, după care am fost dusă la o întâlnire cu cei de la Asistenţa socială din cadrul primăriei Hillerod. Când şedinţa s-a terminat, mi-au spus că nu mai am dreptul să primesc copilul, că acesta va fi dus în sânul altei familii. Un bebeluş smuls de la sânul mamei cu atâta cruzime! Mi-au permis să îl văd, iniţial, o dată pe săptămână, după care o dată la două săptămâni, câte o oră şi jumătate. Vă implor, ajutaţi-mă să-mi salvez copilul, să îl am aproape“, sunt doar câteva din rândurile trimise de Hermina Gheorghe, scrie gds.ro.

„Fiecare copil are un loc aparte în sufletul meu“

Povestea acestei femei este impresionantă şi în acelaşi timp cutremurătoare. Nu a avut o viaţă uşoară. A plecat din Orodel din cauza problemelor financiare, alegând să muncească împreună cu soţul departe de casă. Când copilul lor avea doar trei ani, soţul Herminei a fost omorât. A crescut singură copilul, muncind fără încetare pentru a-i putea oferi tot ceea ce avea nevoie. „Soarta a fost mult mai crudă decât mă aşteptam. Eram fericită, eram puternică, însă totodată eram sclav într-o ţară străină. Munceam şi zi şi noapte la o firmă de curăţenie. Dormeam doar două ore pe noapte. Îmi era ruşine să spun şefului că nu mă duc la muncă, că am nevoie de o zi liberă. Patru ani şi şase luni am muncit în acest ritm, până când necazul mi-a bătut la uşă. Copilul meu a fost internat 18 luni, diagnosticat cu un tip grav de leucemie. Am stat lângă el neîncetat, iar mult timp ultimele lui cuvinte mi-au răsunat în minte, privirea lui, disperarea lui şi a mea… E greu de explicat, doar un părinte care trece printr-o asemenea tragedie mă poate înţelege. Pe 29 decembrie 2008, la ora 12.30, doctorii au decis că nu mai e nimic de făcut, am văzut cum copilul meu se stinge… Aceste momente grele şi-au pus amprenta pe mine. Am simţit că viaţa mea nu mai are nici un sens, mă simţeam a nimănui, lipsită de putere. Este adevărat că am încercat să-mi iau viaţa. Îmi veneau în minte ziua când copilul meu s-a născut, când a spus primul cuvânt – care a fost mama, când a plecat în picioruşe… Ani buni am avut căderi puternice de calciu, eram distrusă, mergeam la muncă cu dureri insuportabile. Am mers atunci la doctorul de familie, i-am povestit despre durerile îngrozitoare pe care le aveam la spate şi picior, însă mi-a spus că nu am nimic, sunt depresivă“, a adăugat femeia. În urmă cu aproximativ doi ani, a aflat că este însărcinată. Era internată în acea perioadă în spital, după un alt episod de cădere, după o altă tentativă de suicid. A vrut iniţial să renunţe la sarcină de teamă ca micuţul să nu fi fost afectat. A luat decizia să păstreze sarcina în momentul în care medicii i-au dat asigurări că fătul este perfect sănătos, că s-a dezvoltat normal, că nu există nici un fel de pericol. „Am născut prematur, iar actele pentru a-mi lua copilul erau deja gata. Mi-au permis să stau lângă micuţul William Cristian zece săptămâni. Iniţial, m-au dus împreună cu copilul la o familie, pentru a fi supravegheaţi. Asta până a făcut copilul zece săptămâni, după care mi l-au luat. Mi-au adus tot felul de acuzaţii, că nu mi-am uitat primul copil, că încerc să îl folosesc pe William ca tratament. Absurd, fiecare copil are un loc aparte în inima mea! Cum să-i ceri unei mame să-şi uite copilul mort? De ce nu m-au internat cu copilul într-un centru special pentru mamă şi copil, de ce mi l-au smuls de la piept? Sunt vizitată de psihologi o dată la câteva săptămâni şi de fiecare dată mă întreabă dacă mi-am uitat copilul decedat… Dacă plâng în faţa lor, menţionează că sunt depresivă, dacă râd spun că sunt nebună. Dacă îmi mângâi copilul spun că este prea mult, dacă încerc să mă abţin să nu îl iau în braţe, să îl pup, spun că sunt indiferentă. Au interpretat până şi cuvintele mele. Cum spunem noi, românii, dacă Dumnezeu a vrut să mi-l ia pe primul, mi-a dăruit un alt sufleţel când nu mă aşteptam. Au trecut în documente că am zis că William e reîncarnarea lui Flaviu… Au notat în rapoarte că micuţul meu nu mă priveşte în ochi, că nu există contact viual… Nu au venit niciodată cu translator la mine la evaluări şi din acest motiv au şi existat interpretări ciudate, cuvinte pe care eu nu le-am spus niciodată. Sunt o femeie simplă, care nu ştie limba perfect. Am un copil minunat, extrem de zâmbitor, care se bucură de câte ori mă vede. Au precizat în rapoarte că William pare un copil bine dezvoltat, bine proporţionat, cu abilităţi motorii şi lingvistice normale. Este un copil zâmbitor şi liniştit, care a adormit în braţele mele atunci când a fost obosit. Cu toate acestea, autorităţile au considerat că nu sunt pregătită să-mi dea copilul“, a povestit Hermina Gheorghe.

Femeia este hotărâtă să lupte până la capăt, a cerut sprijin Ambasadei României de la Copenhaga, dar şi Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului. A solicitat repatrierea ei şi a copilului. Este dispusă să ajungă până la CEDO, dacă va fi nevoie.