Conform tradiției, Estul simbolizează lumina, renașterea și speranța. În Evanghelie, Hristos este denumit „Soarele dreptății” (Maleahi 4:2), iar în Apocalipsă se afirmă că El va reveni din Răsărit. Creștinii din primele secole se rugau cu fața spre Est, așteptând întoarcerea lui Hristos. Astfel, arhitectura bisericilor a fost modelată de această credință, iar altarul, considerat locul cel mai sfânt al lăcașului de cult, este plasat în această direcție.
Această practică datează din primele secole ale creștinismului. Există dovezi că, în perioada de început a Bisericii, orientarea spre Est era o regulă în construcția lăcașelor de cult, fiind susținută de scrierile Părinților Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur.
Sinodul de la Niceea din 325 d.Hr. a susținut această direcție, considerând-o o modalitate de a uniformiza cultul creștin.
Obiceiuri românești în februarie. Ce spune tradiția legat de a doua lună din calendar
Orientarea altarului spre Est nu este exclusivă Bisericii Ortodoxe; multe biserici catolice și anglicane respectă, de asemenea, această tradiție, mai ales în Europa, unde se păstrează structuri vechi. În contrast, bisericile protestante nu aplică întotdeauna această regulă, punând accent pe funcționalitate și adaptabilitate la contextul local.
De-a lungul timpului, această practică a devenit un standard în construcția bisericilor ortodoxe, fiind respectată cu strictețe, cu unele excepții dictate de factori geografici sau istorici. Orientarea altarului către Est le oferă credincioșilor un reper spiritual constant, încurajându-i să își îndrepte privirea și rugăciunile către lumină, către Hristos.
Așadar, această tradiție nu reprezintă doar un simplu aspect arhitectural, ci reflectă o adâncă dimensiune teologică și spirituală, consolidând legătura credincioșilor cu divinitatea.
