Madonna, Modern Talking, Queen și Depeche Mode sunt artiștii care au pornit moda treningurilor din fâș bufante, pantalonilor evazați și a bluzelor cu umeri dublați cu burete.
Tinerii se împărțeau în două mari curente – depeșarii și rockerii, care se înfruntau mereu. Cine era cu Depeche nu putea să fie rocker și nici invers.
„Când deveneau melancolici, băieții puneau Romica Puceanu și Gică Petrescu. Era muzică din asta lăutărească și de petrecere la greu, blues-urile ca să ne împrietenim”, își amintește un bloger despre adolescență.
Moda a avut și ea farmecul ei, un farmec cusut cu improvizații. La vremea aceea, în anii 70-80, toată lumea cunoștea câte un croitor care să-i reproducă ținute din reviste și, mai mult, majoritatea învățaseră de la școală să folosească mașina de cusut.
Pe tarabe erau vreo 2-3 reviste cu tipare pentru diverse obiecte vestimentare. Revista Femeia era de top și multe mame și tinere învățau să-și croiască haine după modelele de acolo.
Blugii și tricourile se dădeau pe sub mână, pe bani mulți. Se revindeau până se uzau total și erau modificați de croitor, în funcție de dimensiunile noului purtător, până se pierdea total forma inițială. Paradoxal, deși blugii nu se găseau nicăieri la vânzare, mai toți tinerii aveau câte o pereche. Șoferii de Tir, piloții și marinarii erau cei care alimentau piața. În București, strada Covaci din zona Lipscanilor era celebră pentru marfa adusă din străinătate. Acolo găseai de toate: blugi, țigări cu filtru, casetofoane. Comuniștii găsiseră și o soluție pentru a masca acest comerț de contrabandă, pe care totuși, și-l doreau. Au numit magazinele de pe strada Covaci „consignații”.
Cei care nu-și permiteau jeanși îi înlocuiau cu pantaloni dintr-un material tot mai rar întâlnit astăzi: raiatul. Sau pantaloni din nanghin sau catifea.
În anii 80, tineretul suferea de sărăcie. Ieșitul în oraș însemna, atunci, o oră petrecută pe bancă, în parc, cu un covrig și un suc Ci-Co sau Brifcor. Pentru a-și cumpăra ceva de la magazin sau pentru a-și face mici mofturi, tinerii ajungeau să fure țigări din pachetele părinților pe care să le vândă la bucată, pe la colțuri. Fumatul era o mare plăcere în anii comunismului, fiind una dintre puținele permise și, totodată, accesibile – neștiind nici românii și nici alte nații, la acel moment, că acest viciu afectează grav sănătatea. Se vindeau țigări la bucată, iar tutungeriile abundau de mărci românești.
Banii strânși de copii se cheltuiau, în funcție de vârstă, pe reviste de benzi desenate aduse din afară, pe intrarea la discotecă, ori pe bilete la cenaclurile poetului Adrian Păunescu.
Peste 1.600 de spectacole ale Cenaclului Flacăra au fost numărate de istorici în perioada anilor 70-80. Erau un fel de Woodstock românesc dedicat „generației în blugi”, unde se cânta folk și se descoperea lumea liberă din afara granițelor prin ochii artiștilor care urcau pe scenă. Unii dintre artiști chiar o văzuseră, dar majoritatea doar și-o imaginau.
Tinerii mai făceau escapade la mare, la Vama Veche și la Costinești, urcându-se în tren cu nașul sau chiar agățați de câte o bară. Dacă erau prinși, mâncau bătaie de la miliție, însă libertatea de la malul mării merita chiar și cafteala de la tovarășii în uniformă. La munte nu se prea fugea, în plină iarnă, pentru că banii de cazare nu existau, iar vara plajele erau la fel de confortabile ca patul unui hotel.
Dar cel mai des, tinerii români se distrau la „bairame” date în sufragerii de bloc, unde se adunau și ascultau muzică la casetofon. O astfel de petrecere se numea „ceai” sau „bairam”. Fiecare venea cu câte un platou de mâncare, din ce a gătit mama – salată boef, icre, rulade, tort de mere, prăjitură ponci, făcută din resturi, dar și cu câte o sticlă din ce mai ținea tata prin boxa blocului – vin, țuică sau chiar vodcă. Își petreceau noaptea dansând, cântând și povestind, pe un volum nu foarte tare – ca sa nu deranjeze vecinii.
De revelioane, din lipsă de artificii, tinerii aruncau cu borcane de la balcon, pentru a auzi pocniturile nopții dintre ani. În rest, se foloseau celebrele artificii subțiri, ținute în mână.
Varianta românească se numea discotecă și era, de fapt, o cameră mică, adesea la subsol, cu vreo două stroboscoape și o combină muzicală. DJ-ul desemnat avea rolul de a derula casetele cu creionul și de a lua dedicații de la public. Existau și câteva discoteci mai pricopsite, organizate de câteva facultăți, dar acolo aveau acces numai studenții, pe bază de legitimații.
Din nimicul comunismului, generația acelor ani a reușit să-și facă cele mai frumoase amintiri, după cum spun astăzi mai toți care au trăit acele vremuri. Poate pentru că accentul se punea pe conexiunile interumane, nu pe ce și cât are fiecare, pe „cash” sau ce siglă are pe volan, conform zilelor noastre. Comunicarea era prețioasă și se făcea în scris, prin scrisori, ori la telefonul fix. Părinții știau cu cine vorbesc copiii lor pentru că știau cine sună la ei acasă și cine trimite scrisori.
Modelele lor erau Nadia Comăneci, Gică Hagi și Ilie Năstase.
Artiștii vremii – precum Marina Voica, Mirabela Dauer sau Loredana Groza lansau șlagăre nemuritoare.
„Un actor grăbit”, „Mai frumoasă” sau „Bună seara, iubite”...
Și a venit anul 1990 și totul a început să se redimensioneze. Astăzi, copiii și tinerii s-au amestecat într-un val de ideologi, spun psihologii. Porțile larg deschise către opțiuni și confort au știrbit ambițiile și au dus către comoditate.
Dacă înainte de 89 toți copiii erau implicați într-un sport, într-o artă sau se perfecționau într-o îndeletnicire, astăzi drumul spre maturitate este pavat cu capcane.
Majoritatea trăiesc astăzi mai mult în mediul virtual.
Denumirile Versace, Gucci, Fendi, Tik Tok și Youtube au luat locul lui Jules Verne și Alexandru Mitroi, au înlocuit exercițiul imaginației cu realități virtuale servite de-a gata, pe un mic ecran. Dependența pe care lumea artificială o dă copiilor și tinerilor, la nivel mondial, îi aruncă în fața unor dificultăți pe care generația de dinainte de 89 nu și le putea închipui.
