Acum 16 ani, în după-amiaza de 9/11/01, mă aflam în fostul birou din Kiseleff 10 al lui Ion Iliescu, transformat ad-hoc în ministudio de televiziune. Din poziţia mea de secretar general al PSD, eram beneficiarul unui training media oferit de către doi consultanţi americani, ce veniseră la Bucureşti aureolaţi de strategia câştigătoare în alegerile din Rusia a proaspătului înfiinţat partid a lui Vladimir Putin, Edinstvo, sintetizată într-o apariţie editorială de mare succes, ”Dancing with the Bear”. Deşi nu ar fi trebuit să fim deranjaţi vreo trei ore, apariţia intempestiv/ disperată a directoarei de cabinet, ne-a dat posibilitatea să urmărim live pe CNN atacurile teroriste asupra ”Gemenilor”, prăbuşirea acestora. Aveam 31 de ani, eram politician începător, perplexitatea mea ulterioară (chiar şi a prietenului, prin a cărui aport relaţional veniseră americanii în Kiseleff) a fost o consecinţă firească a teribilului eveniment. Surpriza mare a venit de la cei doi consultanţi, care prin reacţiile şi discuţiile imediate, mi-au sugerat că iniţiaţii sistemului de putere globală aşteptau de fapt un asemenea gen de eveniment unghiular, dar nu chiar atunci şi nu chiar aşa. Ceva similar reacţiei cunoscătorilor români din decembrie 1989 în faţa loviturii de stat şi a uciderii cuplului ceauşist… Celebra scrisoare deschisă a lui Putin către Bush din ziua următoare, în care-l apela pe preşedintele SUA cu ”frate George”, nu m-a clarificat mai mult despre eveniment, dar mi-a sugerat clar că ceea ce avea să urmeze în politica mondială nu mai putea fi citit în cheia clasică, nimic nu mai avea să mai fie predictibil în relaţiile internaţionale pentru politicieni, ci doar pentru un grup foarte restrâns de iniţiaţi. Şi aşa a fost…
"Războiul preventiv, implementat urgent în strategia de securitate a SUA, a forţat rapid înţelegerea faptului că structura relaţională în mediul internaţional devenise de tip unipolar, Hegemonul American urmând să decidă discreţionar arhitectura de putere în zonele de interes geopolitic. Doar că, această unipolaritate de tip războinic, în loc să subordoneze orientarea statelor cu pretenţii de ”mare putere”, le-a redeşteptat în schimb instinctul de conservare, generându-le contrareacţii ample, discrete şi dezvoltate pe termen mediu, cu alianţe construite ad-hoc pe principiul complementarităţii militaro-economice: Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai - OSC, născută chiar în 2001 în urma unei înţelegeri ruso-chineze, şi dezvoltată exponenţială de atunci, respectiv consolidarea relaţionării bilaterale germano-ruseşti, cu interconectări cvasiimposibil de destructurat azi, sunt doar două proiecte, care au mînat după 2001 ordinea mondială de tip unipolar, aducându-ne azi în faţa unei multipolarităţi înţeleasă bine de către cunoscători, aproximată descriptiv printr-o bipolaritate de tip euratlantism versus eurasiatism.
Încerc o schematizare a stării curente a puterilor geopolitice cu relevanţă şi interese pentru zona noastră:
SUA - în regresie de putere azi, augmentată şi de megarăzboiul intern generat de alegerea lui Donald Trump, rămâne în orice caz hegemonul dominant, lider al complexului militaro-economic , complex despre care azi au înţeles mai mulţi că dirijează deciziile majore în politica mondială; după mandatele lui Obama, care au avut rolul să-i golească rezervorul de respect public în multe regiuni ale globului, este limpede că SUA îşi caută rapid strategii şi aliniamente geopolitice care să-i perpetueze avantajul statutului hegemonic, generator de resurse şi pieţe, indispensabile standardului de viaţă ridicat la care americanii nu mai pot renunţa (Brexitul şi repoziţionarea ulterioară a Marii Britanii la comandă Washingtonului, este doar un exemplu).
Rusia - deţinând împreună cu SUA peste 90% din arsenalul nuclear actual (restul împărţit între alte 7 ţări, Franţa, China, Marea Britanie, Israel, India, Pakistan şi Coreea de Nord), joacă cu precizie cartea bilateralismului, oferindu-se ca partener în proiecte de dominanţă geopolitică cu complementaritate economico-militară, spre exemplu cu China pentru strategia eurasiatică, respectiv cu Germania pentru strategia ”Marii Europe”, plus multe alte parteneriate secundare în zone mai îndepărtate de noi; marea problemă care era lipsa respectabilităţii internaţionale, generată de autotarismul cu tente dictatoriale ale regimului lui Vladimir Putin, i-a fost rezolvată Rusiei indirect de către ”lumea civilizată” , ce a cauţionat facil multe alte regimuri neconcordanţe cu democraţia şi economia de piaţă, cu exemplul binecunoscut al susţinerii regimului Erdogan, unde atât SUA cât şi Germania au renunţat la criteriile de evaluare specifice unor democraţii liberale.
Germania - joacă în mod clar cartea ”hegemonului european” şi după alegerile interne din această lună, va rescrie proiectul UE într-un fel net favorabil economiei germane, cu concesii minimale oferite din start doar partenerului francez; himera armatei europene, servită public mai ales de către germanofilul Jean-Claude Juncker, este doar un pretext de dezbatere publică ce are rolul să uşureze reinventarea armatelor naţionale în spaţiul european, cu prioritatea achiziţionării de tehnologie şi armament europene, care este de fapt esenţa înţelegerii actuale franco-germane (cu menţiunea că parteneriatul tacit SUA-Rusia ce le asigura acestora dominaţia nucleară va limita înarmarea europeană la un nivel minor).
Franţa - establishmentul francez pare că s-a trezit şi va juca major în geopolitica mondială, după o perioadă de regresie accentuată, ce are ca reper iniţial mediatizatul eveniment al arestării în SUA a prezidenţiabilului Dominique Strauss-Kahn, de care Sarkozy se temea, dar Franţa avea nevoie de el; dacă regimul Macron va juca ofensiv cartea dublării ofertei americane de tehnologie militară şi armament, rolul Franţei la masa marilor decidenţi va creşte simţitor în următoarea perioadă.
China- la fel cum ruşii şi-au PROFILAT putinismul ca pe un regim greu de priceput de către euratlantişti, dar performant şi predictibil în jocul de putere geopolitic, chinezii şi-au profilat la rândul lor regimul dictatorial al Partidului Comunist Chinez, ca pe o nevoie intrinsecă a stabilităţii interne vitale celui mai mare popor al lumii, stabilitate-garant al prosperităţii companiilor multinaţionale vestice ce-şi bazează producţia şi megaprofitul pe costul redus al forţei de muncă chinezeşti; ofensivă (inclusiv la nivel european!) exporturilor de produse vândute direct de către companiile chineze, dublată de investiţii majore industriale şi de infrastructură pe ”teritoriile ce importă chinezeşte”, este noua strategie vizibilă prin care China câştigă major influenţă economică, apoi va obţine în mod consecutiv acces la macrodeciziile statale, după modelul patentat deja în ţările noastre de către companiile multinaţionale din spaţiul euratlantic.
În planul nostru regional, putem desluşi mai simplu acum acţiunile puterilor dominante, rezultate inclusiv din prezentarea succintă de mai sus. Multe acţiuni sunt deja demarate şi pot fi ”citite” fie din poziţionarea unor actori geopolitici minori (Ungaria sau Bulgaria), fie din opţiunile exprimate ale unor actori statali fără obligaţii organizaţionale de tip NATO-UE, nealiniaţi în mod tradiţional (ţări din fosta Iugoslavie). Ar fi de analizat serios în perspectiva relevanţei regiunii pe harta interacţiunilor politice majore doar vechiul proiect de inspiraţie poloneză, ”Intermarium”, transformat azi în ”Iniţiativa celor 3 mari”, ce pare să fie singurul format de grup ce-ar putea mobiliza atenţia şi efortul hegemonilor actuali spre negociere şi parteneriat cu zona; lipsa unui factor coagulant de tip mercantil sau tradiţional ce să anime mai puternic cele 12 ţări UE participante (cu Polonia şi România actorii geopolitici dominanţi), este motivul pentru care deocamdată nu avem nici un proiect desenat, nici paşi iniţiali de parcurs pentru o înţelegere agreată; şansa ar fi că administraţia Trump să genereze rapid un mediu instituţional de lucru, pentru ca altfel, ţările vizate de proiectul celor 3 mari, vor rămâne fie spectatori neimplicaţi pentru următoarele 6 luni ai iminentelor alegeri fără surprize din Germania, China, respectiv Rusia (care, pe principiul echipa învingătoare nu se schimbă, vor perpetua triada câştigătoare a conjunturilor ultimului deceniu, Putin – Merkel - lider PCC), fie aceste ţări vor deveni beneficiarele unor înţelegeri bilaterale fundamentate economic rapid cu vreuna din marile puteri menţionate, bilaterale ce vor avea rolul să tulbure şi mai mult posibilă coeziune regională, implicit şi predictibilitatea jocului economic în zona noastră.
În final, despre România, doar două întrebări retorice:
Câţi dintre decidenţii actuali pricep cu adevărat ce se întâmplă acum în geopolitica lumii, spre a racorda strategiile noastre într-un fel pragmatic şi generator de avantaje?
Iar, dintre cei care pricep, cine are dorinţa şi curajul să acţioneze şi într-alt fel decât cel tradiţional (adică şi laş şi egoist), ce le-a conservat până acum funcţiile şi integritatea personală, într-o ţară ce s-a scufundat major sub spectrul neputinţei colective a cetăţenilor săi?
Sursa: tracknews.ro