R: Doamna Matache, ce simţiţi acum, la un an de la incendiul cumplit în care fiica dumneavoastră a murit?
Sufletul meu este pârjolit de durere, suferință, neputință, mânie. Revoltă...şi întrebări fără răspuns.
Ultimele cuvinte schimbate cu Alex au fost "te pupă mami, vorbim mai târziu”. Asta a fost vineri, înainte de incendiu, în jur de 18.30.
R: Ea a mai fost conştientă după incendiu, vreo secundă?Nu...
Spitalele din România sunt adevărate bombe cu ceas. În puținul timp în care a stat, a fost tratată destul de rudimentar. Transportul în saloanele unde erau pansaţi se făcea prin holul spitalului unde erau mii și mii de bacterii și infecții. Saloanele nu erau sterile, aparatură veche, într-un cuvânt, jalnic. Comunicarea dintre medici, asistente și aparținători era spre deloc.
Nu, foarte puţine. Nu ni s-a spus ca este foarte grav, mi-au spus că sunt copilași mult mai grav. A fost arsă 30-40%. Alexu nostru a murit cu zile de la așteptarea ambulanței până la intrarea în spitalul groazei. A murit duminică, la 17.15.
R: Aţi fost lângă ea, în momentele acelea?..
Nu, din păcate eram pe hol. Ni se spusese că îi vor face o bronhoscopie.
R: Aveţi să le reproşaţi ceva medicilor?
Medicii au fost depășiți de situație. Autoritățile trebuiau să ceară ajutor din afară încă din prima clipă.
R: Ce le trasmiteţi celor care sunt responsabili de producerea incendiului?
Celor care sunt responsabili de tragedie le-aș dori să trăiască doar o secundă din durerea și suferința noastră pe care o trăim zi de zi de un an de zile.
R: Se transform durerea în furie?
Da, durerea este transformata în furie și ură.
R: Ce simte un părinte care îşi conduce copilul spre cimitir, ştiind că l-a pierdut, după o tragedie cauzată de corupţia din sistem?
Noi suntem doi părinți care și-au pierdut unicul copilaș din cauza corupției, a nepăsării, a ignoranţei și a dorinței de a face bani, negândindu-se nici o clipă la siguranţa tinerilor care intrau în acel club. Nu îmi mai aduc aminte multe de atunci, de la înmormântare, dar am strigat ”ne-au ucis copilul”, când sicriul alb în care era fiica noastră era scos din capelă. Asta simt și acum. Și simțim în primul rând dor mare, durere, mânie. Ei sunt acasă lângă familiile lor, iar noi ne dăm cu capul de pereți și o strigăm pe Alex, iar ea, mititica, nu ne mai răspunde. Vom lupta să se facă dreptate, pentru asta trăim ca cei vinovați să fie pedepsiți iar întregul sistem corupt să plătească pentru nenorocirea noastră. Poate dacă vor plăti vor începe sa învețe să schimbe ceva, iar viaţa noastră, a tuturor, să fie pe primul loc. Iar corupția și dorința de a face bani prin orice mijloace să dispară.
R: Vorbiţi cu ceilalţi părinţi ai copiilor care au murit?
Vorbesc cu domnul Eugen Iancu dar nu prea suntem pe aceeași undă.
R: Credeţi că se va face dreptate?
Eu nu îi consider vinovați numai pe cei din Ministerul Sănătății. Întregul sistem românesc este vinovat.
R: Se vindecă rănile unui părinte care şi-a pierdut copilul?
Rănile noastre nu vor fi vindecate niciodată, ele se adâncesc pe zi ce trece. Dorul de Alex este din ce în ce mai mare, era echilibrul nostru, sufletul nostru mic și scump. Era totul. Fiecare zi fără ea este o luptă cu mine însumi. Întrebându-mă zi de zi: "De ce?!"
R: Cand vă gândiţi la ea, ce vă vine prima dată în minte?
Mă gândesc și mă rog la bunul Dumnezeu să nu fi suferit. Pe ea au găsit-o leşinată. Și mă gândesc că este într-un loc mai bun. Era o ființă specială încă de mică. Am visat-o de multe ori și știu ca este bine, tot asa veselă. Dar mai știu că a plecat tare supărata. Nu știu de ce, dar asa simt.
R: Tatăl şi bunicul lui Alexis cum sunt?
Soțul meu este un om foarte bun, noi suntem de 28 de ani împreună și nedespărțiți iar ea știa lucrul ăsta. Chiar glumea ca "sunteți dependenți unul de celălalt”. Nu prea se exteriorizează, pune piatră pe pereții din casă. E tare ciudat felul lui de a se manifesta. Iar eu scriu îi scriu lui Alex. Trebuie să știe tot ce se întâmplă...
R: Probabil îi este mai greu să se exteriorizeze, dar suferă.
Da, tare mult, noi nu mai putem vedea imagini din noaptea groazei.
R: Îmi imaginez ca e foarte greu pentru dumneavostră sa vedeţi orice legat de noaptea aceea.
Ştiţi, eu, plâng, urlu, şi mă rog la ea seară de seară sa îmi dea putere. Iar a doua zi o iau de la capăt. Da, foarte greu, ne face tare rău.
R: Se vindecă rănile unui părinte care şi-a pierdut copilul?
Nu, niciodată.
R: Cum vă gasiti alinarea, de cand a plecat ea?
Vorbesc despre ea. Scriu. Vorbim despre ea. Ne amintim momente frumoase, haioase, de când era mică.
R: Ţineti un jurnal?
Da.
R: Este un refugiu, vă ajută să vă descărcați?
Da, cu siguranță. Asa îmi exprim eu stările sufletești probabil. Scriu și plâng.
R: Ce însemană viată pentru dumneavoastră, dupa 30 octombrie 2015?
Viaţa după 30 octombrie nu mai este viață. Trăim că trebuie să trăim cu amărăciunea noastră, câte zile vom avea până când ne vom reîntâlni cu îngerașul nostru. Dar știu că este tot timpul cu mine și va avea grijă de noi.
