După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus, pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată câteva elemente occidentale în viața românilor.
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.
Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române: Principatele române, din mâinile rușilor și turcilor, în ale marilor puteri europene
După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești.
De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.
În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.
În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române: Falsificarea alegerilor, un obstacol pentru Unire
În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.
Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.
Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate.
În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.
În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.
Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata.
Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.
24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române: Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de Externe al Franţei.
Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:
- desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri. Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.
- cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat Rusia de gurile Dunării.
libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul Europei. - suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu puteau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teritorii nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească.
- armata naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi asigura ordinea internă.
MICA UNIRE din 24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române: opiniile Marilor Puteri, împărţite
- Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea avea la bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă singură soarta. Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul francez a încercat pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după Congresul de la Viena din 1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţelege astfel de ce problema Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De asemenea, unirea Principatelor constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.
- Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o eventuală unire a Principatelor.
Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice. Regatul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia. Era important pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau sub stăpânirea sa. - Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unificarea Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de Habsburg.
- Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se va permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes strategic.
- Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.
- Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.
În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-hoc.
MICA UNIRE din 24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române: Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate
În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza.
Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.
Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern. Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima constituție.
MICA UNIRE din 24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române: primul pas spre Marea Unire de la 1 decembrie 1918
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.
După 160 de ani de când s-au întâmplat toate acestea, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou să retrăim, cel puțin la nivel de poveste, acești câțiva pași făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România.
Discursurile oficiale, din 1859, ale Domnitorului Alexandru Ioan Cuza și marelui om politic Mihail Kogălniceanu
𝗖𝘂𝘃𝗮̂𝗻𝘁𝘂𝗹 𝗹𝘂𝗶 𝗠𝗶𝗵𝗮𝗶𝗹 𝗞𝗼𝗴𝗮̆𝗹𝗻𝗶𝗰𝗲𝗮𝗻𝘂
𝐷𝑖𝑠𝑐𝑢𝑟𝑠𝑢𝑙 𝑑𝑒𝑝𝑢𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑀𝑖ℎ𝑎𝑖𝑙 𝐾𝑜𝑔𝑎̆𝑙𝑛𝑖𝑐𝑒𝑎𝑛𝑢, 𝑟𝑜𝑠𝑡𝑖𝑡 𝑙𝑎 𝐼𝑎𝑠̦𝑖, 𝑖𝑛 𝐴𝑑𝑢𝑛𝑎𝑟𝑒𝑎 𝐸𝑙𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑝𝑟𝑖𝑙𝑒𝑗𝑢𝑙 𝑎𝑙𝑒𝑔𝑒𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑜𝑙𝑜𝑛𝑒𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐴𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑟𝑢 𝐼𝑜𝑎𝑛 𝐶𝑢𝑧𝑎 𝑐𝑎 𝐷𝑜𝑚𝑛𝑖𝑡𝑜𝑟 𝑎𝑙 𝑀𝑜𝑙𝑑𝑜𝑣𝑒𝑖, 𝑖𝑛 𝑑𝑎𝑡𝑎 𝑑𝑒 5 𝑖𝑎𝑛𝑢𝑎𝑟𝑖𝑒 1859:
“Măria Ta,
După una sută cincizeci şi patru de ani de durere, de umilinţă şi de degradaţie naţională, Moldova a reintrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul.
Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română. Alegându-te de Capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta, a voit să-i răsplătească sângele strămoşilor tăi vărsat pentru libertăţile publice.
Alegându-te pre tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă – om nou!
O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misia;
Constituţia din 7 august 1858 ne însemnează o epocă nouă şi Măria Ta eşti chemat să o deschizi! Fii, dar, omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi.
Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de români.
Fă, dar, ca Domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşească frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi linguşire.
Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti, dar, mulţi ani ca şi dânsul; să domneşti ca dânsul, şi fă, o Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor Împăratului din Bizanţ că “România nu are de ocrotitor decât pre Dumnezeu şi sabia sa”.
Să trăieşti, Măria Ta!“
𝗝𝘂𝗿𝗮̆𝗺𝗮̂𝗻𝘁𝘂𝗹 𝗹𝘂𝗶 𝗔𝗹𝗲𝘅𝗮𝗻𝗱𝗿𝘂 𝗜𝗼𝗮𝗻 𝗖𝘂𝘇𝗮
𝐼̂𝑛 24 𝑖𝑎𝑛𝑢𝑎𝑟𝑖𝑒 1859, 𝑐𝑜𝑙𝑜𝑛𝑒𝑙𝑢𝑙 𝐴𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑟𝑢 𝐼𝑜𝑎𝑛 𝐶𝑢𝑧𝑎 𝑎𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑎𝑙𝑒𝑠, 𝑙𝑎 𝐵𝑢𝑐𝑢𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑖, 𝐷𝑜𝑚𝑛 𝑎𝑙 𝑃𝑟𝑖𝑛𝑐𝑖𝑝𝑎𝑡𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑈𝑛𝑖𝑡𝑒. 𝐷𝑢𝑝𝑎̆ 𝑎𝑙𝑒𝑔𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑎, 𝑎 𝑓𝑎̆𝑐𝑢𝑡 𝑢𝑟𝑚𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑗𝑢𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑡:
“Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite, că voi fi credincios constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române.
Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie ajutor!”.
𝗗𝗶𝘀𝗰𝘂𝗿𝘀𝘂𝗹 𝗹𝘂𝗶 𝗔𝗹𝗲𝘅𝗮𝗻𝗱𝗿𝘂 𝗜𝗼𝗮𝗻 𝗖𝘂𝘇𝗮 𝗹𝗮 𝗶𝗺𝗽𝗮̆𝗿𝘁̦𝗶𝗿𝗲𝗮 𝘀𝘁𝗲𝗮𝗴𝘂𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗺𝗶𝗹𝗶𝘁𝗮𝗿𝗲 𝗶𝗻 𝘁𝗮𝗯𝗮̆𝗿𝗮 𝗱𝗲 𝗹𝗮 𝗖𝗼𝘁𝗿𝗼𝗰𝗲𝗻𝗶 (𝟭 𝘀𝗲𝗽𝘁𝗲𝗺𝗯𝗿𝗶𝗲 𝟭𝟴𝟲𝟯):
,,Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi!
Această zi va fi una din cele mai însemnate din datinile noastre.
Steagurile cele vechi aduceau aminte suvenire triste, de vreme ce ele înfăţişau ţările despărţite.
Astăzi, voi primiţi din mâinile noastre steagul ce întruneşte colorile ţărilor surori, aşa precum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul nostru coroanele ambelor ţări.
Steagurile voastre totuşi au fost martore de întâmplări care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi, dar, Arsenalul român.
Primind steagurile cele două, aduceţi-vă pururea aminte că vă încredinţez coroana ţării.
Steagul e România, acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudorile muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri.
Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea.
Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!
Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate datoriile şi toate virtuţile militare care se cuprind în cele două cuvinte săpate pe vulturii români: Onoare şi Patrie!
Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi!
Juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi astfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus, cu ţara întreagă, în oaste.
Juraţi a le apăra în orice întâmplare, ca un sfânt depozit ce încredinţez bravurii şi patriotismului vostru!
Să trăiască România!”
