Pe Vasile Dâncu îl ştiu de ani buni – mai exact de pe la începutul anilor '90, când am colaborat la revista „NU” unde el publica primele sondaje de opinie de pe vremea aceea. Ulterior, drumurile ni s-au despărţit, prin voia sorţii, dar am rămas amici. Şocul cel mare a venit când am aflat că acceptase propunerea lui Năstase şi intrase în guvernul PSD. Ceva, undeva, nu rima cu Vasile pe care îl ştiam. Dezamăgirea a fost cruntă. Am mai povestit, de vreo două ori, la o bere, fără nici un rezultat. Am rămas, fiecare, pe baricada sa. L-am mai criticat – uneori chiar dur – prin felurite ziare. Nu s-a supărat. Ştia de ce-o fac. Anul acesta am avut prilejul de a sta de vorbă incă o dată, mai pe îndelete. Am început, cât de cât, să ne înţelegem. Eu pe el, cel puţin. Ceea ce veţi citi mai jos sunt fragmente dintr-o conversaţie mult mai lungă. Am căzut, insă, de comun acord, că unele lucruri rămân mai bine între patru ochi. Deocamdată, cel puţin.
Interviul poate fi citit pe VoxPublica.