Leonard Hoffmann, membru al Law Lords, echivalentul celei mai înalte curţi de apel din Marea Britanie, consideră că CEDO şi-a arogat dreptul de a fi arbitrul final în orice problemă despre care consideră că este legată de drepturile omului.
Or, aşa cum dovedeşte istoria sa, CEDO
consideră că aproape orice problemă legală are de-a face cu drepturi
fundamentale, aşa că şi-a arogat dreptul de a dicta Marii Britanii - şi
altor 47 de ţări membre ale Convenţiei Europene pentru Drepturile
Omului - căror legi să se supună.
Nu există baze legitime
pentru viziunea pe care o are CEDO despre propria sa autoritate,
a explicat Hoffman într-o prelegere la Consiliul de Studii Judiciare.
Când a semnat tratatul ce înfiinţa CEDO, cu aproape 60 de ani în urmă,
guvernul britanic de atunci nu a bănuit că îi cedează acesteia
suveranitatea în domeniul justiţiei şi nu a considerat CEDO echivalentul Curţii Supreme americane, o instanţă care
poate impune legi statelor individuale. Acesta este însă modul cum
judecătorii de la CEDO îşi percep rolul.
De exemplu, a spus Hoffmann, ei au decis că instanţele britanice au
încălcat drepturile omului atunci când au admis ca probă mărturia unei
femei violate de un medic. Femeia fusese atât de traumatizată de viol,
încât după ce a depus mărturie la poliţie s-a sinucis. Curtea de la
Strasbourg a anulat condamnarea doctorului spunând că mărturia
femeii constituie "informaţie indirectă" şi nu ar fi trebuit acceptată
ca probă.
Chiar dacă judecătorii de la Strasbourg ar avea cele mai înalte
calificări, ei nu ar trebui să poată anula sentinţe pronunţate de
justiţia britanică. Însă ei nu au oricum cele mai înalte calificări. De
fapt, raţionamentele lor judiciare sunt adesea incompetente, a afirmat
Hoffmann, spunând că CEDO a luat o decizie în cazul violului fără să
citească documentaţia justiţiei britanice.
Fiecare dintre cele 47 de
ţări care au semnat Convenţia are dreptul să aibă un judecător la CEDO.
Astfel, judecători din ţări ca Bulgaria, România, Slovenia şi Rusia -
ţări care au puţină experienţă ca state de drept şi cu atât mai puţină
în domeniul drepturilor omului - primesc salarii nete de 200.000 de
lire sterline pe an ca să anuleze decizii luate de justiţia britanică.
Soluţia este simplă: Marea Britanie ar trebui să se retragă oficial de
sub jurisdicţia CEDO, consideră Hoffmann, precizând că nu are nimic
împotriva Convenţiei pentru Drepturile Omului, despre care consideră că
a fost incorporată adecvat în legea britanică prin legea drepturilor
omului din 1998. Ceea ce contestă el este modul cum sunt interpretare
aceste drepturi de curtea de la Strasbourg. Drepturile omului pot fi
interpretate în moduri diferite de ţări diferite şi este o greşeală
fundamentală faptul că CEDO consideră că interpretarea drepturilor
trebuie să fie uniformă.
Lord Hoffmann este o personalitate controversată în Marea Britanie. În
1989, decizia sa de a-i ordona jurnalistului independent Bill Goodwin
să îşi dezvăluie sursele unui articol nepublicat a fost anulată de
CEDO. El a avut un rol controversat şi în procedurile de extrădare
împotriva lui Augusto Pinochet, susţinând arestarea şi extrădarea lui
pentru crime împotriva umanităţii, fără să declare că are legături cu
Amnesty International.
