Când lasă toporul să se mai odihnească, bătrânul moţ se recomandă simplu: "Tomuş Nicolae, din satul Băreşti. Cioplitor de piatră, prelucrător de şindrile".
Moţul a învăţat meserie de la tatăl său, care la rândul său a învăţat
de la părinţi. Nu mai ştie a câta generaţie de cioplitor în piatră
este, dar ştie că a rămas ultimul. Bătrânul cu privire blândă şi cu
mâini aspre primeşte cu drag în bătătură orice curios dornic să afle
tainele cioplitului.
Mânuieşte cu măiestrie toporul. Iar noi ne uităm uimiţi cum lama
ascuţită se învârte primejdios în aer, apoi alunecă uşor pe piatră. Ne
spunem că n-ar fi rău să ne încercăm priceperea într-ale cioplitului. Ne-am convins că îţi trebuie nu doar voinţă, dar şi un dram de talent,
aşa că ne lăsăm păgubaşi şi ne îndreptăm paşii spre cariera improvizată
din spatele casei moţului, ca să alegem pietre pentru lespezi.
În timp ce toporul se ceartă cu pietrele verzi, numite în popor marmură neagră, moţul ne povesteşte cu drag de meseria lui.
Pietrele verzi din spatele casei îţi spun şi povestea de dragoste a moţului. Pierdut în amintiri, bătrânul ne vorbeşte despre moaţa lui dragă, Sava
Tomuş. Iar femeia, să nu se lase mai prejos, îşi pune şorţul ca să
încingă nişte plăcinte cu brânză dulce. Nu le rumeneşte însă pe sobă,
ci chiar pe lespezile făcute de soţul ei. Ca şi cioplitorul în piatră, tanti Sava învaţă orice fată cum se fac tradiţionalele
plăcinte. Punem şi noi mâna pe sucitor. Nu cu mare succes, spre
distracţia gazdei.
Soţii Tomuş păstrează cu străşnicie şi mândrie tradiţiile moţilor. Dar
spun că le adaptează şi vremurilor noastre.