Numele de familie nu i se cunoaşte, posibil să fi fost Duncea. Mama, Ana sau Ioana, era fiica preotului Grigore Bondoc din Vladimiri.
Arborele genealogic al Vladimireştilor. Încercare de recuperare
Theodor a rămas celibatar, dar nu este exclus să fi avut „copii din flori”, precum Grigore Miculescu, ajuns prefect de Gorj şi candidat la domnia Ţării Româneşti în 1842 alături de Gheorghe Bibescu. A avut un frate, Pavel (Pau sau Papa) şi o soră, Constandina (Dina).
Numele Vladimirescu, nefiind un patronim[2], ci un toponim căruia i s-a aplicat sufixul „escu”, din care cauză eroul semna simplu „Theodor”, a continuat prin Pavel, dispărut în 1821, care a avut un fiu, Ion, născut în anul dispariţiei sale, luna octombrie, cu soţia sa Bălaşa (Băluţa) Gâlcescu, recăsătorită cu Dumitru Golumbeanu[3]. Naşul de căsătorie al lui Pavel a fost Ioniţă Magheru zapciul, fratele viitorului general Gheorghe Magheru. Ion a fost informatorul lui C.D. Aricescu. Decedat la 7 ianuarie 1887, Ion Vladimirescu fusese căsătorit în 1843 cu Bălaşa Negreanu şi recăsătorit cu Ecaterina (Tinca) Zubgubeanu în 1852. Această din urmă soţie i-a născut doi copii, pe Constantin (1855-1922) şi pe Alexandrina (19 ianuarie 1857-16 aprilie 1939). Constantin Vladimirescu a avut urmaşi direcţi un fiu, Tudor, şi o fiică. Deşi de pe urma surorii sale, căsătorită Popescu, avea un nepot care îi purta numele, Tudor a preferat să o înfieze doar pe Angela, nepoata sa, căsătorită Băcanu, astăzi în etate de 69 ani. Alexandrina s-a căsătorit în 13 februarie 1872 cu Ştefan Ion Mihail, „comersant din Petreştii de Sus” (Târgul Cărbuneşti) în etate de 28 ani. Au avut o fiică, Eufrosina, născută în 25 iulie 1876 în oraşul Târgul Cărbuneşti. Căsătorită în anul 1890 cu Ion Dumitrescu, Eufrosina a avut un fiu, Ştefan, născut în 6 iulie 1913 şi stabilit în Bucureşti, cu domiciliul în strada Beldiman nr. 1, care trăia în decembrie 1970.
Constandina a avut un fiu, Gheorghe, şi o fiică, Alesandra, despre urmaşii cărora nu se ştie nimic precis. Gheorghe Bezviconi a menţionat în Necropola Capitalei existenţa în Cimitirul Bellu a mormântului „Anicăi, soţia polcovnicului Mihail Toporanu şi nepoata slugerului Tudor, stinsă din viaţă în 1861”. La rândul său, doctorul Nicolae Vătămanu afirma că Anica Toporanu era mama soţiei lui N. T. Orăşanu, Alexandrina, decedată în 1912, când „trecuse de 80 ani”, fiind prin urmare născută în jurul anului 1830. Acest an face practic imposibilă descendenţa din cei doi copii ai Dinei. Să fi fost Anica un al treilea copil necunoscut lui Constantin Obedeanu sau fiica unui văr sau a unei verişoare al/a lui Theodor Vladimirescu? Rămâne de lămurit.
Şcoala şi anii de formare
Deşi a rămas orfan de tată la o vârstă fragedă, Theodor a compensat absenţa autorităţii paterne cu însuşirile moştenite de la părintele său, între acestea detaşându-se dârzenia şi intransigenţa. Celelalte componente ale caracterului său atât de complex sunt datorate experienţei personale şi şcolii. Ager la minte, încă de la o vârstă fragedă a învăţat buchiile de la un călugăr Gerasim Duncea de la Schitul Topolniţa[4], fratele lui Gheorghe Duncea, din blânda comunitate a Mânăstirii Baia de Aramă.
O remarcă: în legătură cu această etapă din viaţa eroului persistă mai multe variante, unele de-a dreptul hilare. E suficient să amintesc povestea alfabetizării sale. Conform acesteia, Theodor ar fi învăţat literele alfabetului de la un moşneag alături de care păştea vitele şi că le-ar fi scris pe frunze – e oare posibil ? – sau pe nisip. O altă variantă susţine că primul său învăţător ar fi fost o rudă, Pârvu Ciuhoi, preot la biserica din satul Vladimiri, de a cărui fiică s-ar fi îndrăgostit mai târziu. Credibilitatea ei este pusă la îndoială de prezenţa lui Theodor la Prejna, în casa lui Gheorghe Duncea, cu mult înainte de împlinirea vârstei de 6 ani. Revenind de la mit la realitate, e cert că îşi însuşise atât de temeinic noţiunile predate de călugăr, încât, când acesta a văzut în el aşa „poarnă frumoasă” şi l-a recomandat boierului Ion Glogoveanu, boierul, încântat, a consimţit să-l trimită la Craiova ca „să înveţe carte boierească” laolaltă cu fiul său Nicolae, mai mult ca sigur ca stimulent pentru un fiu care nu dădea semne că are tragere de inimă pentru buchii.
Influenţa lui Horea
Acolo, în capitala Valahiei Mici, de Theodor s-a îngrijit o rudă, Lupu Condicarul, care locuia într-o clădire din curtea şcolii şi a bisericii Obedeanu. După terminarea studiilor, boierul, mulţumit că tânărul Theodor vorbea greceşte, nemţeşte şi turceşte, l-a considerat preţios şi i-a dat spre administrare moşiile Baia de Aramă, Glogova şi Filiaşi. Tot atunci, aflu cu uimire din Jurnalul lui Duncea, Theodor l-a cunoscut pe Vasile Nicula Ursu, zis Horea, venit să-i ridice la luptă pe românii din Haţeg. A fost respins când şi-a mărturisit dorinţa să participe la răscoală, fiind considerat nevârstnic, dar întâlnirea cu eroul din Albac l-a marcat profund şi este singura care, în ciuda enormei bibliografii parcurse de mine, îi explică gândurile, faptele şi atitudinea continuu războinică.