Vedetele mor la atât de mică distanţă una de alta încât publicul trebuie să-şi drămuiască întristarea şi să aibă hainele de doliu mereu la îndemână. Patrick Swayze şi Nicu Constantin s-au stins aproape simultan, subţiaţi de boală şi roşi de spaimă. Înaintea lor au plecat Farah Fawcett, Ion Dolănescu, Michael Jackson, Anca Parghel şi alţi o sută. În faţa lor, posturile TV au conchis că se poate face rating şi la cimitir. Cu alte cuvinte, moartea se vinde bine. Diferă, evident, felul cum o întâmpini.
Unii se simt obligaţi să filosofeze clişeistic despre „marea trecere“, „pasul spre dincolo“, „somnul celor drepţi“ sau despre „o lume mai bună“. Alţii devin jucăuşi şi practică fandări metaforice de un prost-gust desăvârşit, aspirând în acest fel la originalitate. Prea puţini sunt cei care pot să evite penibilul, ostentaţia snoabă şi suficienţa cu sclipici în asemenea împrejurări. Şi mai puţini sunt cei care ştiu că singurele opţiuni plauzibile sunt să tacă sau să scrie despre moarte.