Moartea lui Michael Jackson arată excesele Americii moderne, scrie The Sunday Telegraph

Povestea lui Michel Jackson continuă să reţină atenţia presei, dar şi a publicului american, fie că este vorba de zvonurile pe care TMZ, site-ul de bârfe al Hollywood-ului, le împrăştie legate de investigaţiile poliţiei, care ar trata moartea megastarului drept asasinat, fie de imaginile nedifuzate până acum de la filmarea din 1984 a reclamei pentru Pepsi, când părul megastarului a luat foc. Atenţia publicului se mută de la compasiunea pentru regele muzicii pop, plâns înduioşător de fiica sa la cermonia funarară, la doctorii care i-ar fi prescris calmante foarte puternice şi somnifere de care a devenit dependent. Şi invers.

La aproape o lună de la moartea lui Michel Jackson, veteranul Americii în materie de talk-show-uri, Larry King, rămâne obsedat de subiectul Michael Jackson, ajungând să facă emisiuni în care el şi invitaţii săi discută pe tema "A încercat familia să îl ajute?".

"Face asta de mai bine de trei săptămâni şi devine din ce în ce mai absurd", spun voci din presă despre show-ul lui King. Povestea ajunge să fie una de moralitate pentru America modernă, cea a unui artist foarte talentat, dar în aceeaşi măsură trist şi zbuciumat, care se înconjurase de paraziţi şi îşi făcea singur rău.

Familia lui Michel este şi ea în prim-plan. Tatăl lui Michel, Joe Jackson, pe care starul îl acuzase că l-a abuzat în copilărie, s-a folosit de ceremonia omagială a megastarului, pentru a-şi promova noua casă de discuri.

Despre Debbie Rowe, mama primilor doi copii ai lui Jackson, în media se discută în termeni pecuniari, pornind de la o presupusă afacere prin care Rowe ar fi putut primi 4 milioane de dolari pentru a renunţa la custodia copiilor.

Discuţiile pe tema dependenţei de medicamente continuă şi ele, mai ales că înclinaţia americanilor sper astfel de practici nu este una nouă. "Cultura americană îi face pe oameni să creadă că au dreptul să se simtă bine instantaneu, iar pastilele sunt o modalitate de a ajunge la acest bine", spune dr. David McDowell, unul dintre cei mai buni cercetători în psihiatria dependenţei din New York.

McDowell spune că partea bună cu aceste medicamente este că nu sunt accesibile pentru marea majoritate a oamenilor, dar cei mai bogaţi, cum a fost Michael Jackson, le pot accesa uşor, cu ajutorul numeroşilor medici de care se înconjoară. "Avea simptomele clasice de dependenţă. Când se purta nebuneşte sau eratic, oamenii spuneau că e geniul de vină, dar de fapt erau semnele dependenţei. Ajunsese în asemenea stadiu că lua cantităţi enorme de medicamente numai ca să poată dormi", adaugă McDowell. Încă din anii 1980, Jackson lua atât de multe pastile, încât îşi lua reţetele pe alte nume, astfel că a ajuns să ia un anestezic ca Propofol, care nu ar trebui văzut în afara sălii de operaţie.

Moartea lui Jackson ajunge să se transforme şi în previzibile teorii ale conspiraţiei, Dick Gregory, comediant de culoare şi cunoscut al megastarului, spune că nu medicamentele l-au ucis pe Michel, ci ar fi fost o crimă cu premeditare, iar poliţia ar trebui să ia măsuri.

Cu toate că povestea lui Michel a fost acoperită extraordinar de bine în media, puţine figuri publice s-au aventurat în discuţiile despre presupusa pedofilie a cântăreţului. O excepţie notabilă a fost congresmanul republican Pete King care l-a numit pe Michel pervers şi a deplâns societatea care grorifică o persoană slabă şi de morală îndoielnică. Cogresmenul a fost însă rapid atacat de public.

Cât despre alegerea cântăreţului de a-şi schimba culoarea pielii, şi aici s-a discutat îndelung. Dacă activişti precum Al Sharpton şi Jesse Jackson au transformat moartea lui Michael Jackson într-o nouă pledoarie antirasistă, analistul Fox News, Bill O'Reilly consideră comportamentul starului ca fiind de neacceptat. "Şi-a albit pielea şi a ales bărbaţi albi pentru a da viaţă copiilor săi in vitro. Activism rasial? Mai scutiţi-mă!", spune O'Reilly.

Sunt însă şi voci care încearcă să redimensioneze evenimentul. "Michel Jackson ne învaţă despre eşecul succesului. Dar excesul merită rareori atenţia care i se acordă", spune poetul american Gershon Hepner.