Cu o picătură de cerneală, Călin Popescu Tăriceanu a băgat la apă zeci de milioane de tone de petrol românesc din Marea Neagră, punându-le în braţele unei firme private, Sterling Resources. Cum? Adăugând, într-un contract, drepturi de exploatare după drepturi de explorare. Când a fost întrebat de problemă, senin, de parcă vorbea de privatizarea IAS Coţofeni, a dat de înţeles că e mai mult treaba Agenţiei Naţionale de Resurse Minerale. Aici e vorba ori de rea-credinţă, ori de prostie în stare pură. Înainte de măreaţa victorie obţinută la Curtea de Justiţie de la Haga, bucata de mare în chestiune era prezentată ca un tezaur sub valuri, care ne va asigura independenţa energetică, deci căldură ieftină pentru tot poporul. Dosarul concesionării merita o dezbatere publică, atenţia Parlamentului, analiza CSAT, pentru că vorbeam de 30 de miliarde de petroeuroi. Dar nimic, nici măcar o licitaţie pârâtă. Câţiva inşi dau cu pixul şi rezolvă, fără să se întrebe dacă e bine, dacă nu era mai potrivit chiar să conservăm, nu să exploatăm aceste resurse.
