Nu am văzut, astăzi, nici un român zîmbind. Trăim în România cenuşie, în România scrîşnetului din dinţi, a înjurăturii, a lipsei de snagă. De la ce să fie? Nu cred că de la criză pentru că încă nu a muşcat adînc. Nu toţi cei pe care i-am văzut, astăzi, într-un hipermarket, erau atinşi de criză, nu păreau să fie foarte strîmtoraţi, aveau cărucioarele pline şi, din cînd în cînd vorbeau la mobile scumpe. Dar nimeni nu zîmbea, toţi treceau printre rafturi într-o linişte grea, apăsătoare, neobişnuită pentru un magazin. Nimeni nu zîmbea. De ce? Cred că dintr-un egoism păgubos. A zîmbi înseamnă a fi altruist, a-i face un semn celuilalt, aproapelui tău, cunoscut sau necunoscut.