"Am scris întotdeauna doar pentru mine. Încerc să decriptez, în interior, ceea ce se petrece cu mine, ce s-a ales din mine. Mă trag dintr-un sătuc, am ajuns la oraş, unde m-am confruntat cu o minoritate germană conservatoare, apoi am scris prima mea carte, mi-am renegat mereu originile, am scris despre chestiunile naţional-socialismului, apoi despre modul de viaţă arhaic, de la sate, despre etnocentrism şi mulţi au caracterizat scrierile mele, din acest motiv, ca o literatură naţionalistă, ceea ce eu nu cred că am făcut", este mărturia unei scriitoare care, neobosind să denunţe totalitarismul comunist, a primit recunoaşterea Nobelului.
Cu simplitatea gesturilor mari, Herta Muller povesteşte, pe ton domol, cum a plecat din România şi cum nu a ajuns să se despartă de ţara în care a crescut, chiar dacă tot în ea a trăit marile dureri. Unele dintre ele, cele mai multe de nevindecat, dar mărturisite cu atâta onestitate, încât nu compasiunea este sentimentul pe care îl trezeşte, ci curajul de a ne asuma, fiecare dintre noi şi toţi împreună, istoria. "Din societatea românească am fost exclusă pe motive politice, cumva, ca şi când nu aş fi aparţinut acelui loc. Am ajuns în Germania, unde am fost considerată dintotdeauna
În ultimul roman pe care îl semnează, "Atemschaukel", Herta Muller ridică miza şi aruncă în joc teme grele, ca memoria socială şi similarităţile dintre cele două rele majore ale secolului trecut, nazismul şi comunismul. Mulţi din minoritatea germană din România au făcut parte din structurile SS sau Wehrmacht; la fel, românii au ţinut, o parte dintre ei, cu Antonescu, spune Muller. "Deportarea lor s-a petrecut în ianuarie '45, iar războiul s-a terminat în mai. Tatăl meu a făcut parte din structurile SS, s-a întors din război. România a avut parte de un regim nazist, dar ruşii i-au constrâns pe români să schimbe regimul politic. Aşa cum minoritatea maghiară a fost făcută răspunzătoare, cu Horthy, de simpatia faţă de nazism, horthyştii fiind asimilaţi cu naziştii, aşa şi nemţii din România au fost asimilaţi doctrinei naziste. Mama mea a fost şi ea deportată, timp de cinci ani şi am încercat să văd aceste lucruri legate, interconectate. Fără actele criminale ale Germaniei naziste, deportarea nu ar fi avut loc. Aşa că lucrurile acestea trebuie gândite împreună", explică autoarea.
În ceea ce priveşte relaţia cu România, Herta Muller nu se dezice de tonul critic, dar lucid, al tuturor intervenţiilor ei publice pe această temă: "Cei care recenzează cărţile mele le privesc subiectiv şi în societatea românească nu sunt apreciată în mod deosebit pentru că spun ce gândesc despre situaţia de acolo - exact aşa cum este. Vechea nomenclatură şi Securitatea şi-au împărţit poziţiile de putere din stat, s-a creat o întreagă reţea şi se deservesc reciproc, motiv pentru care corupţia este la cote atât de înalte în această ţară. Din păcate, eu cred că românii sunt încă departe de un regim democratic autentic, lucru care nu este primit foarte bine în România, e o veşnică problemă, greu de înţeles în exil", este concluzia, dar şi avertismentul Hertei Muller.
"Am învăţat limba română foarte târziu, la 15 ani, la oraş, mi-am dorit mult să învăţ această limbă, pentru că o consider o limbă plină de sens, poetică. Mi-am dat seama că a fost bine şi faptul că am învăţat târziu această limbă, pentru că mi-am format o anumită imagine a acesteia. Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conţine. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ţi-o conferă, de parcă aş avea două staţii, una a limbii pe care o întrebuinţez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine. Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi", mărturiseşte scriitoarea.
"Eu cred că trebuie să fii onest, împăcat cu tine însuţi. Cred că scriind, omul se împlineşte altfel decât prin cele cinci simţuri. Scriind sunt descoperite lucruri din altă dimensiune. Atâta timp cât scriu, îmi dau seama măcar un pic cum ar putea decurge viaţa, dar când termin textul, iară nu mai ştiu", este confesiunea Hertei Muller, scriitoare născută în România, exilată în Germania şi laureată a prestigiosului premiu Nobel pentru literatură.
