Demonstraţiile de stradă din Iran, care au intrat în a treia zi de imprevizibilă amploare şi mânie populară, pot să anunţe, deocamdată, orice rezultat. O confirmare a fostului şi a actualului preşedinte „ales“ Ahmadinejad, un integrist antiamerican şi antiisraelian.
O încă posibilă răsturnare de situaţii prin renumărarea voturilor ordonată de liderul teocrat Khamenei. O victorie a reformistului Mussavi, şi el un copil de suflet verificat al mulahocraţiei, dar reprezentând forţele progresului relativ. Societatea iraniană se trezeşte după cei 30 de ani care au trecut de la căderea şahului şi victoria revoluţiei islamice şi respiră, împotriva sau în favoarea liderilor politici, aerul tare şi periculos al libertăţii în suspensie.
E vorba de o mare putere regională a cărei poziţie în conflictul dintre evrei şi arabi poate fi determinată pentru şansa păcii sau pericolul unor noi războaie în regiune. Iranul este un stat care poate să facă diferenţa, dacă rămâne în continuare antiamerican şi prorus sau nu, pe o scenă de securitate militară şi economică de primă importanţă, cu reverberaţii de-a lungul întregului „arc şiit“ şi în ţări-problemă ca Irak, Afganistan, Pakistan şi, eventual, India.