"Tactica înseamnă a şti ce trebuie să faci când mai este ceva de făcut. Strategia constă în a şti ce trebuie să faci atunci când nu mai este nimic de făcut", spunea marele maestru de şah Savielly Tartaskower. Dacă aşa şi este, România se află acum în poziţia de a adopta o tactică specifică pentru jocul de şah, primejdios de complex, care se desfăşoară acum în regiunea Mării Negre şi să vină cu o tactică, cel puţin de supravieţuire, dacă nu cu una de câştigare de puncte. Se poate?
Ce este în joc? Iarăşi trebuie să facem un apel la memoriile istorice, pentru că ceea ce se întâmplă acum, ceea ce urmează să aflaţi că se va întâmpla în viitorul imediat, face parte dintr-un scenariu istoric care a opus timp de secole două imperii, două viziuni, două speranţe şi două tipuri de angajament. Pe de o parte, viziunea Mării Rusii a lui Petru cel Mare şi, de cealaltă parte, imaginea politică a lui Charlemagne, pusă în practică de Napoleon şi mai apoi revizuită democratic de Altiero Spinelli pentru uzul Uniunii Europene de azi. Punctul de contact al celor două viziuni a rămas însă acelaşi. Graniţa ce le desparte a rămas aceeaşi, cea de unde începe Parteneriatul Estic de azi. Miza strategică, militară (azi şi economică) este identică: Marea Neagră. Ca şi punctul nevralgic: controlul Crimeii. Iar noi suntem tot acolo, la margine între imperii şi interesele lor.
