După 20 de ani de democraţie am ajuns să punem în discuţie votul obligatoriu, cu amendă, pentru neprezentare. Se încadrează şi asta în tendinţa generală de a reface în condiţii de libertate starea de apăsare sufletească pe care o inducea atât de eficient dictatura ceauşistă.
Când un mesean de talia lui Andrei Pleşu (filozof nu pot să-i spun, căci acesta e un cuvânt de ocară, nu pot să-i spun nici ospătar, deşi asta ar însemna că face şi dl. Pleşu ceva util, îi spun mesean, căci bun mesean e o calitate prezidenţială) propune aşa ceva, cazi pe gânduri. Votul era obligatoriu pe vremea lui Ceauşescu. Te căutau pe-acasă ca să te-aducă la urnă. Că lăsai buletinul alb sau scriai cu pixul futuvă într-un cuvânt, Sistemului nu-i păsa. Important era să treci prin acel ritual al supunerii, să ştii că nu te poţi sustrage, pentru că prin simplul fapt al participării la vot acordai statut de normalitate unui sistem ilogic şi inuman.
Este exact ceea ce simt mulţi dintre cei 70% dintre români care nu vin astăzi la vot. A intra în cabina cu pânză albastră înseamnă a băga în seamă un sistem (în bună măsură acelaşi) pe care îl dispreţuiesc.