Istoria Zidului Berlinului
Simbol al Războiului Rece, Zidul Berlinului a mai fost numit şi \"reprezentarea materială\" a Cortinei de Fier. Timp de 28 de ani, mostruoasa construcţie a despărţit în două un oraş - Berlinul şi o ţară - Germania. Căderea Zidului Berlinului este cel mai puternic simbol al prăbuşirii blocului comunist.
Construcţia zidului a început pe 13 august 1961, pentru a opri exodul spre vest al nemţilor din Germania comunistă. În est, era numit \"zid de protecţie anti-fascist\", în vest, \"zidul ruşinii\". 155 de kilometri de ruşine, înaltă de mai mult de trei metri, dintre care 43 de kilometri prin inima oraşului Berlin.
Frontiera mai era clădită din kilometri de tranşee, buncăre, sute de foişoare şi sârmă ghimpată.
Deşi construcţia zidului a început în 1961, Germania era împărţită încă de la sfârşitul celui de-Al doilea Război Mondial. În 1945, capitala Reich-ului era împărţită între puterile aliate, în partea de vest şi Uniunea Sovietică, în partea de est, iar în 1949 se formează două state: Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germania.
În 1952 RDG îşi închide frontiera cu RFG, îngrijorată de exodul populaţiei. Sunt însă puncte vulnerabile, prin care se poate trece. Mai mult de 2,5 milioane de germani au trecut în vest, între 1949 şi 1961.
Deşi pe 15 iunie 1961 conducătorul est-german Walter Ulbricht declarase că nu va fi construit niciun zid, pe 13 august, partea de est a Berlinului este încercuită cu baricade şi sârmă ghimpată. Zidul este edificat în mai multe etape.
În 1962 este adăugată o barieră, la 90 de metri spre interior, fiind creeată o \"zonă interzisă\" strict controlată. Casele de pe această fâşie au fost demolate, iar locuitorii mutaţi. Zona, minată şi împâzită cu capcane de sârmă, oferea un câmp vast de tragere pentru gărzi.
1965 încep să fie ridicate plăci de beton şi, de-a lungul anilor, sunt adăugate foişoare de observaţie, sunt înmulţite patrulele şi dispozitivele de securitate.
\"Zidul celor patru generaţii\", care a fost \"perfecţionat\" în 1975 a fost ultima versiune. Acesta era construit din plăci înalte de 3,6 metri şi late de 1,2 metri. Zidul era întărit cu senzori de mişcare, garduri de plasă şi de sârmă ghimpată, şanţuri împotriva vehiculelor, iar pe creasta Zidului era montată o ţeavă lustruită, ceea ce ar fi trebuit să facă şi mai grea escaladarea sa.
Cele opt puncte de trecere, erau destinate special diferitelor categorii de persoane care le-ar fi putut traversa. Cel mai faimos a fost Checkpoint Charlie, care era destinat numai personalului aliat şi cetăţenilor negeermani.
În cea mai mare parte istoriei Zidului, personalul militar, oficialii şi diplomaţii aliaţi au putut intra în Berlinul Răsăritean fără control al paşapoartelor. De asemenea, patrulele sovietice puteau pătrunde fără restricţii în Berlinul Apusean.
Pe 9 noiembrie 1989 guvernul est-german hotărăşte să permită vizitele în Germania de Vest, dar ministrul pentru propagandă nu este informat corect şi se creează confuzie. Zeci de mii de berlinezi au luat cu asalt punctele de trecere, pretinzând să treacă liberi în vest. Copleşiţi de zecile de mii de oameni şi în lipsa unor instrucţiuni clare, grănicerii nu riscă să deschidă focul, lăsând mulţimile să treacă.
Zidul a mai fost păzit ceva vreme, după 9 noiembrie. Pe 13 iunie 1990 armata est-germană a început demolarea oficială, iar pe 1 iulie au fost desfiinţate oficial toate punctele de trecere a frontierei. Cele două Germanii s-au reunificat definitiv pe 3 octombrie 1990.
Doar trei porţiuni au mai rămas din Zid: o secţiune de 80 de metri lâgă Postdamer Plaz, o secţiune mai lungă lângă râul Spree şi o a treia bucată, transformată în monument, la nord de Bernauer Strasse.
Bucăţi din zid, cu sau fără certificat de autenticitate, sunt vândute amatorilor de suveniruri prin diverse sisteme online sau prin poştă.
CITEŞTE ŞI CORTINA DE FIER - după 20 de ani: Cronologia căderii blocului comunist
