Vin dintr-o cultură rece, robustă, nordică, cu familii uneori indiferente la soarta odraslelor lor, dar, pentru că m-am stabilit în sud, ma străduiesc de ani de zile să înţeleg efuziunea nepotismului. Mă uit, uneori fără să înţeleg prea bine, cum plouă cu nepoţi în jurul meu, care ţâşnesc din toate tufişurile, şi mă gândesc ce carieră grozavă aş fi făcut dacă aveam pe cineva sus care să mă tragă după el, un Băsescu, un Boc, un Geoană, o Zoe Petre.
Boc m-a uluit cu câtă naturaleţe voia să-l numească pe finul său, Rareş Niculescu, purtătorul de cuvânt al Guvernului. A avut clujeanul Rareş ghinion, dar iată că locul a fost recuperat de o clujeancă. A venit apoi rândul nepoatei lui Boc, angajată pe un post de consilier, urmată de şoferul personal al premierului, cooptat în echipa de specialişti din Victoriei. Cred că reticenţa mea la nepotism porneşte de la o neînţelegere.
Nepotism înseamnă, de fapt, adopţie. Nu angajezi pe cineva pentru că ţi-e rudă, ci adopţi o rudă. În PD, adopţia este o practică veche. PD l-a adoptat pe câinele Vasile, care avea dreptul să participe la conferinţele de presă din Modrogan, iar apoi pe câinele de partid Mitică. Acum, partidul o adoptă pe Elena Băsescu, care nu este neapărat fiică de fiică, ci brand de brand.