Şi tu poţi participa la concursul nostru - vezi regulamentul!
Cosmin Stoian a avut parte de o vacanţă plină de peripeţii, pe motocicletă.
Acum, când iarna începe să cedeze şi văd zilnic tot mai multe
motoare pe şoseaua mai mult sau mai puţin corespunzătoare, este
momentul în care încep planurile pentru sezonul următor pe care îl
aşteptăm toţi cu nerăbdare.
Este momentul în care îmi amintesc cu plăcere de concediul trecut şi poate fi o cale să aflu de la voi ce alte destinaţii sunt de văzut în 2009. După n posturi despre plimbări din vara trecută prin Alpi sau prin fosta Yugoslavie (în special Muntenegru), revin şi eu cu descrierea traseului făcut de noi (eu, jumătatea mea şi motorul). Am vrut să fim mai “şmecheri” şi să le împăcăm pe amândouă în 2 săptămâni (16 zile), însa nu recomand; inconvenientul a fost legat de perioada aleasă: în miezul verii a fost mult prea cald pentru Muntenegru şi restul fostei Yugloslavii dar a fost perfect pentru Alpi; probabil dacă am fi mers în Iunie era tocmai invers.
Oricum concluzia este că am văzut foarte multe locuri frumoase, interesante şi ar fi meritat să avem timp să stăm mai mult în unele dintre ele. Să revenim totuşi la descrierea traseului: în prima zi, conform planului, ar fi trebuit să ajungem la Belgrad; în seara dinaintea plecării, revizuind bagaje, acte, etc. am avut o mica supriză (neplacută evident): motorului nostru îi expirase de câteva zile inspecţia tehnică; îmi făceam griji pentru porţiunea de drum pe care o aveam de străbătut până la ieşirea din ţară pentru ca în cazul în care întâlneam un agent mai “plin de zel” care îmi lua talonul puteam zice adio celor 16 zile mult aşteptate.
Aşa ca în prima zi de concediu nu ne-am îndreptat cu viteza către ţinuturi necunoscute şi mult studiate pe hartă, ci către primul service care ne-a ieşit în cale pentru ITP. Am stat câteva ore, echipaţi de drum lung, la cozi prin Bucureşti şi după ce am realizat că nu vom putea trece în faţa maşinilor deja programate, chiar dacă, aşa cum stiţi, la moto ITP nu durează mai mult de 10 min, pe la ora 13 ne-am hotarat să plecăm mai departe... Ne-am încăpătânat să mai facem o încercare în Craiova unde, după ceva căutări, am găsit vestitul şi, din câte am înţeles, unicul service din oraş care face ITP şi pentru moto. Cele 2 maşini care aşteptau deja nu erau cel mai mare obstacol, ci, mai degrabă doamna ”amabilă” de la casierie care ne striga că stăm degeaba pentru că fiind vineri după-amiază vrea să plece acasă sau tipul care făcea inspecţia propriu-zisă, care zicea că ne serveşte dar sunt doar 2 culori trecute în talon, iar liniuţele de altă culoare de pe codiţă nu sunt specificate, ceea ce nu e în regula. Am cedat nervos, i-am zis să le spună chestia asta celor de la RAR care “văd” altfel culorile şi am plecat mai departe la risc.
Ne-am gândit că nu vom avea ghinionul de a întalni vreun “prieten” în cei 150 km până la graniţă. Şi chiar n-am avut. Şi uite aşa, în sfarsit, a început concediul.
Când am ajuns în Drobeta era deja destul de târziu, am considerat că nu are rost să trecem graniţa în acea zi. Aşa ca prima zi de concediu s-a terminat la o pizza în Orsova (unde am găsit o pensiune excelent amplasată la câţiva metri de malul Dunării). Ziua următoare am pornit plini de entuziasm şi complet refăcuţi după consumul din ziua precedentă către graniţă, unde, pe partea română am avut plăcuta surpriză să fim invitaţi în faţa maşinilor la controlul vamal (practica obişnuita în alte ţări, dar pe care nu o credeam adoptată şi de români). Vameşii, mai puţin preocupaţi de verificarea paşaportelor sau a bagajelor, au fost curioşi să afle dacă transportăm arme sau muniţie, întrebare la care am izbucnit firesc în râs, lucru care nu i-a amuzat şi pe ei. După aşteptare în vamă sârba şi o scurtă conversaţie cu vameşul sârb pe teme moto (era profund pasionat, concluzia lui fiind “Honda, bun agregat”), ne-am văzut pe malul sârbesc al Dunării. Peisajul ni s-a părut cel puţin la fel de frumos ca de pe malul românesc, însă traficul e mai redus şi soseaua părea mult mai bună. Bucuria legată de acest ultim aspect nu a durat mult: când ne-am despărţit de Dunăre şi ne-am îndreptat către Majdanpek şi apoi Pozarevac, deşi am avut din nou parte de un traseu pitoresc (traseu şerpuit de deal prin pădure deasă), în primii 150 km am avut ocazia să exersăm proba de slalom printre gropile din asfalt. După Pozarevac drumul către Belgrad a fost ok, a urmat şi un tur de capitală după care am căutat cazare în afara oraşului (în perioada în care am fost noi erau ceva conflicte prin Belgrad şi ni se recomandase insistent să evităm oraşul seara). Ne-am cazat într-un hotel ok pe drumul către Cacak dar destul de scump moment în care am început să ne întrebăm dacă nu cumva am fost greşit informaţi despre preţurile din zonă. De alftel, în toate ţările ex-yugoslave cazarea ni s-a părut destul de scumpă însă a fost compensată de preţul meselor consistente.
Next day plecare de lângă Belgrad către Cacak, destinaţia pentru acea zi fiind rezervaţia Durmitor. Traseu cu peisaje foarte frumoase, mai ales pe măsură ce ne apropiam de munte (senzaţie absolut normală având în vedere căldura din acea perioadă care ofilise tot în zonele mai joase). Seara am fost nevoiţi să ne cazăm în Mojkovac (Muntenegru), chiar înainte de intrarea în rezervaţie din cauza unei ploi de care nu credeam că vom mai scăpa în tot concediul. În dimineaţa următoare localitatea era cufundată într-o ceaţă densă, motiv de îngrijorare pentru noi care porneam către munte şi aveam atâtea de văzut şi admirat. Însă am avut noroc pentru că la câţiva km de intrarea în parcul Durmitor ceaţa s-a risipit, scotând la iveala frumuseţea unică a zonei. Am tot urcat către o pasune alpină spre Zablijak într-o zonă în plină expansiune cu foarte multe vile şi pensiuni în construcţie. Am “bifat” şi canionul de pe Valea Tarei şi am pornit mai departe către Budva şi apoi Tivat. Ne-am cazat în Tivat pentru 2 nopţi în speranţa că vom avea parte de puţină relaxare la mare dupa atâtea surprize chiar şi din partea vremii care acum era iar însorită, toridă chiar. Am avut parte însă de o căldură insuportabilă, cu umiditate foarte ridicată (în timpul zilei transpirai ca la saună). Deci n-am mai stat mult pe gânduri şi am pornit cât mai “dimineaţa pe răcoare” pe coasta dalmată către nord. Am facut un mic popas pentru alimentare cu benzină care e rară după cum am observat dincolo de Dubrovnik şi seara am ajuns in Senj (Croaţia), pe malul mării, la un carnaval moto şi un concurs în genul celor de la întâlnirile noastre moto (pasagerul de pe moto echipat cu o suliţă trebuia să agaţe din mers un fel de covrig suspendat; bineinţeles, participanţii erau costumaţi care mai de care mai amuzant).
Ziua următoare ne-am continuat plini de entuziasm traseul către destinaţia mult aşteptată: Alpii!!! Deja recunoscusem că a fost aproape o greşeală traseul ales având în vedere temperaturile şi speram să ne revenim odata ajunşi în munţi. Am trecut prin Rijeka, Trieste, Udine, oprindu-ne, în primă fază, în Cortina d’Ampezzo. Întrucat cazarile de aici erau destul de scumpe şi staţiunea era cam aglomerată, ne-am continuat drumul încă 30 km şi ne-am oprit la apusul soarelui în Arabba, o localitate aşezată între munţi parcă special pentru noi sau pentru oricine pasionat de motociclism şi munţi: într-o depresiune înconjurată de trecători de peste 2000m.
Captivaţi de zonă, am hotărât să rămânem aici pentru următoarele 3 nopţi la o pensiune care ne-a “satisfăcut exigenţele” în materie de confort, dar şi pe cele bugetare. Prima zi de Arabba ne-a adus un maraton de aproximativ 300km prin trecătorile din zona - 10 trecători din Dolomiţii de Est cu peisaje superbe (Falzarego, Giau, Forcella Staulanza, Duran, Cereda, Rolle, S. Pellegrino, Valles, Fedaia, Pordoi).
Ziua următoare am redus puţin ritmul, ne-am limitat la Campolongo, Grodnerjoch, Valparola, Sella şi ne-am întors mai devreme ca să ne încărcăm puţin bateriile pentru ce urma a doua zi: mult aşteptatul Stelvio. Aşadar în ultima zi de weekend (Duminică) am plecat către Stelvio, luandu-ne ramas bun de la Arabba unde speram sa mai ajungem. Drumul către Stelvio a implicat trecerea din nou prin trecătorile Pordoi şi Sella (care în lumina şi aburii dimineţii păreau complet diferite), am traversat orăşelul Bolzano, urmând câteva trecători “pregătitoare” pentru Passo di Stelvio: Mendelpass (1363m), Tonale (1883m) şi Gavia (2652m); fiind şi duminică, era o aglomeraţie în aceste trecători ca la o veritabilă întâlnire moto. Am continuat drumul către Stelvio dinspre Bormio, beneficiind de un urcuş mai uşor faţă de serpentinele ce aveau să ne aştepte la coborîrea către Pratto allo Stelvio şi Spondigna; despre Stelvio nu sunt foarte multe de spus, ci doar de vazut (pozele nu pot descrie şi senzaţiile, aşa cum bine ştiţi):
După ce ne-am făcut plinul de frumuseţe în formă pură (şi pentru că se însera şi parcă ne lipseau deja temperaturile zilelor din ex-Yugoslavia) am coborât către Spodigna în căutarea zadarnică a unei pensiuni: fiind duminică seara, toate locurile erau ocupate deoarece italienii au un fel de weekenduri prelungite, lunea începând serviciul undeva către prânz. În plus mai era şi sărbătoare locală în acea perioadă, încă un motiv pentru care ne-a fost imposibil să găsim vreo pensiune liberă; în aceeaşi situaţie era si un grup de motociclişti germani însă ei, având şi corturile cu ei, erau ceva mai relaxaţi. Neavând de ales, am urmat recomandarea unui proprietar de pensiune şi am găsit în final cazare la hotelul din localitate dar pentru 100E camera... După ce am regândit puţin bugetul am continuat cu un traseu de o zi în Elveţia – aproape 300km presăraţi cu câteva trecători din Alpii elveţieni: Fuorn, Albula, Fleulapass ş.a., destinaţia finală pentru acea zi fiind Oetz (Austria) pentru că ziua următoare să traversăm pasul Timmelsjoch (mai “înceţoşat” şi neprimitor decât anul trecut dar cel puţin la fel de frumos) urmat apoi de alte câteva trecători din Alpii austrieci, destinaţia finala pentru acea zi fiind Villach. Nu ne-am oprit chiar în Villach, ci la vreo 15km înainte de oraş în Feistritz an der Gail, o localitate parcă uitată de lume în sensul bun al cuvântului: o linişte totală şi un peisaj cu munţii într-o direcţie şi dealuri înverzite în cealaltă; liniştea mult lăudată şi apreciată de noi în acele zile, aproape de finalul unui concediu destul de neinspirat alcătuit, ne-a fost puţin tulburată doar de o familie foarte amuzantă care semănă foarte bine atât fizic dar mai ales la capitolul comportament cu Familia Addams. Ne-am cazat aici două nopţi pentru încărcarea bateriilor înainte de etapa finală: drumul către casă...
Bineînţeles trecerea pe lângă Villach a implicat şi o vizită în Louis care a însemnat o ultimă „lovitură” dată bugetului de vacanţă şi, mai ales, spaţiului disponibil pentru bagaje. Penultima zi de concediu a fost doar drumul dintre Villach şi Belgrad, un real hei-rup mai mult pe autostradă. În ultima zi am mers din Belgrad până acasă, parcurgând din nou traseul de pe malul sârbesc al Dunării presărat cu ultimile peisaje frumoase din acest concediu. Drumul spre casă ordonă amintirile celor 5500km şi ne făcea, deja, să visăm la următorul concediu...
