Când iese, improvizatorul devine erou naţional. Când nu iese, e jale: improvizatorul intră în rolul acarului Păun.
Este bine să poţi improviza: să poţi încropi, pe nepregătite, un discurs adecvat, să te joci cu o temă muzicală, să oferi, din ce ai la îndemână, o masă pasabilă musafirilor neanunţaţi, să găseşti soluţii de avarie pentru o defecţiune neprevăzută, pe scurt, să te descurci onorabil în situaţii de criză, să faci faţă unor împrejurări neaşteptate. Se zice că românii sunt buni improvizatori. De la lăutari până la medici şi ingineri, specialiştii autohtoni au, în această privinţă, o adevărată tradiţie: ştiu să fenteze precaritatea, să însăileze, să găsească ocolişuri şi simulacre salvatoare, cu alte cuvinte să facă din rahat bici.
Când, înainte de 1989, un mare chirurg din străinătate a vizitat o clinică românească, omul a fost cutremurat de condiţiile de lucru ale gazdelor. Medicii noştri erau pregătiţi pentru orice: găseau soluţii (provizorii) pentru întreruperea curentului în sala de operaţii, pentru lipsa instrumentarului potrivit, pentru penurie şi haos. Absenţa tehnologiei sofisticate se rezolva, ca să zicem aşa, la nivel de şurubelniţă. Şi totuşi, „producţia“ mergea înainte, pe bază de strictă ingeniozitate.
