Aproape în fiecare lună, din primăvară încoace vin ştiri despre concedierile de la Abrud. Pe fluxurile de ştiri, şomajul este dat la 60%. La Abrud afli că este de 85%. În scripte nu figurează cei care lucrau la negru, dar au rămas pe dinafară. În fiecare casă din Abrud, cineva a rămas fără slujbă în vara asta.
Chiar şi în casa primarului, soţia este şomeră.
Bărbaţii stau acasă, îşi fac de lucru prin grădini. Ar merge la bar, dar nu mai au bani. Marius stă în faţa cafenelei din centru şi se uită lung după vreun muşteriu. Are 19 ani, zece clase şi nici o fărâmă de speranţă. Lucrează la bar pentru ce-i pică, nu s-a angajat nimeni că i-ar da vreun salariu. Nu are clienţi. Câteodată, câţiva, mai mult dimineaţa. Până seara scoate de-o pâine. S-ar duce în Italia, dar nici acolo nu mai e treabă, spun confraţii plecaţi. „Nu mai e de lucru nici pentru italieni, dar pentru noi. Care au apucat de au plecat înainte de criză poate se mai descurcă, care nu, gata!“, explică Marius, informat. În casa lor lucrează doar mama, la „Filatura de bumbac“ (este, de fapt, o firmă de confecţii italiană în clădirea fostei filaturi), unde au mai rămas cam o sută de femei angajate, din 250. Înainte de criză le dădeau 10 milioane vechi pe lună, plus bonuri de masă. După restructurări, doar salariul minim şi fără bonuri de masă, „dar e bine şi aşa, ce ne făceam dacă nu lucra nici mama“. Marius a lucrat, înainte să fiarbă cafele la bar, la un atelier de cherestea. Cam de un an încoace n-au mai vândut nimic şi au închis.
Au luat ţeapă
Marinela ar vinde cărţi şi lipici la librărie, dar nu are cui. E tânără şi revoltată, a muncit în campanie pentru partid, dar acum nici ea nu l-ar mai vota pe primar. „Nu a făcut nimic pentru noi! Se bucură că ei stau acolo în primărie, la adăpost. Au salarii, sunt bugetari, le vine banu’! Dar noi, noi ăştia de la privaţi, ce facem? Soţul a lucrat la mina de cupru, la Roşia, din ianuarie nu a mai luat nici un ban. În librărie e marfă de două sute de mii şi eu vând de 20 de lei pe zi. Am vrut să plec, am luat cărţile din vitrină, am închis, gata, am zis, intru în concediu. Dar a venit Goldul, cumpără cărţi pentru sfârşitul anului ca să sponsorizeze şcolile, cumpără pentru începutul anului. Asta e! Suntem nişte neisprăviţi dacă am ajuns să zicem mai bine cu Gold, să vină străinii şi să care aurul dacă noi nu suntem în stare! Ei se uită la noi şi aşteaptă momentul când cedăm? Murim de foame sau de cianură?! De foame mor mâine, de cianură, poate o mai duc zece ani! Am rate la bancă, de câteva luni nu le-am mai plătit! Cât credeţi că se mai poate rezista aşa?“ Marinela are lângă ea o fetiţă de zece ani. Iulia se uită în sus şi pare să înţeleagă. Şi ea a fost la program de vacanţă sponsorizat prin şcoala ei de Gold Corporation. Nu ştie ce vrea să devină când va fi mare, dar ştie sigur că vrea să plece.
Nici pâine, nici apă
La Alimentara, Niculina râde când o întrebăm ce produse se fabrică în Abrud. „Nu e de râs“, spune femeia, „dar facem haz de necaz! Ce produse să se facă la noi, Doamne-Dumnezeule?! Nu avem nici brutăria noastră în oraş. Nici pâine nu se face aici! Nici carne, nici lapte! Nimic! Înţelegeţi ce e nimic?! Nici o prăjitură nu ai unde o mânca! Nu este nici o cofetărie! A dat sărăcia în noi, cum n-am mai văzut! Sunt vânzătoare de mulţi ani, dar rău ca acum nu a mers niciodată. Aici ziua de pensie e binecuvântată, doar atunci mai vindem câte ceva!“. În Abrud nu s-au făcut fabrici, după cum explică autorităţile, pentru că nu era apă curentă pe tot parcursul zilei şi nu se încadrau în normele de igienă. Aici se aduce pâinea din oraşele vecine.