Xu Wang, unul dintre cercetătorii de la NASA care au participat la această descoperire, menţionează că modelul a rezolvat un mecanism fundamental al încărcării electrostatice şi transportului particulelor de praf, scrie Descoperă.
Această descoperire nu numai că explică modul în care particulele de praf de pe Lună parcurg o distanţă mare, ci şi descrie procese din multe alte zone fără atmosferă, precum inelele lui Saturn.
Savanţii au observat acest fenomen de „levitaţie” de câteva decenii, prima dată fiind observat de astronauţii misiunilor Apollo din anii '60. Când aceştia au văzut de pe orbită partea întunecată a satelitului natural, au observat un arc de cerc strălucitor la orizont chiar după apusul Soarelui.
Ipoteza principală a fost că levitaţia se produce în urma încărcării electrostatice a particulelor de praf, dar nu a existat o explicaţie ştiinţifică pentru a susţine această idee. Până acum, când Wang şi echipa sa au realizat un experiment în laborator pentru a observa cumportamentul particulelor de dimensiunea micronilor la expunerea cu radiaţii ultraviolete şi gaze încărcate electric cunoscute sub numele de plasme.
În ambele cazuri, particulele de praf se ridicau la câţiva centimetri, iar echipa susţine că pe Lună, aceste particule se pot ridica la mai mult de 10 centimetri. De asemenea, fenomenul din imaginea de mai sus poate fi cauzat în parte de lumina solară dispersată într-un nor de praf încărcat electrostatic.
Experimentul arată că procesul de emisie şi reabsorbţie a electronilor din interiorul „microcavităţilor” formate între particulele vecine poate duce la supraîncărcarea electrostatică şi la creşterea forţei de repulsie între aceste particule.
Mai mult, acest praf are nişte partcularităţi interesante. Experţii consideră că acesta a fost făcut în urma impacturilor cu micrometeoriţi care au transformat praful lunar în vapori, care apoi s-au răcit, formând o pulbere extrem de fină.
