Verdict dur în conflictul dintre Palate privind politica externă(...),, Interesele americane și cele vest-europene erau, într-o vreme, concordante. Cordonul sanitar împotriva Uniunii Sovietice, Planul Marshall, umbrela nucleară, etc. După încheierea Războiului Rece, lucrurile s-au complicat. Au apărut diferențieri de poziții și în legătură cu Orientul Mijlociu sau în legătură cu Rusia sau cu vânzarea de echipamente militare. Mai nou, există și tensiuni comerciale/vamale, pornind de la noua abordare economică a președintelui Trump'', scrie pe blogul său fostul premier.
,,România are interese evidente și în relația cu America (în principal de securitte) dar și în relația cu Europa (în primul rând politice și economice). Partea proastă pentru noi este că europenii (în special francezii sau germanii) nu mai sunt atât de fericiți că țări membre ale UE, cum este și România, să dea un fel de ajutor de stat de 2% din PIB pentru a sprijini industria de apărare din SUA, în timp ce primesc fonduri europene consistente de la Bruxelles. Refuzul acceptării noastre în Spațiul Schengen are și astfel de explicații. Pozițiile europene/americane devin divergente și în legătură cu abordarea față de tratatul nuclear cu Iranul sau față de mutarea ambasadelor la Ierusalim și recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului.
Politica externă a României ar trebui să navigheze deci între Scila si Caribda, promovând interesele naționale în contextul relației tot mai oscilante americano-europene. Au mai existat astfel de situații. Spre exemplu în 1999, când americanii au bombardat Belgradul sau în 2003 – am în vedere al doilea război din Irak. Vă amintiți reacția președintelui Chirac, atunci când România a decis să se alăture inițiativei americane. Franța nu voia intervenția militară pentru că avea contracte de câteva miliarde de dolari pentru reactoarele nucleare irakiene. Americanii erau interesați de a dobândi acces la câmpurile petrolifere din Irak, plus diverse interese strategice în zonă. România avea nevoie însă de sprijinul american pentru intrarea în NATO (sprijin pe care nu-l obținuse în 1997), intrarea în Alianța Atlantică fiind esențială pentru a nu mai fi un fel de „no man’s land” între Occident și Rusia și pentru a oferi o piață predictibilă și sigură investițiilor străine.
În acele momente, clasa politică românească a oferit, însă, la nivelul deciziei, abordări unitare, consensuale. Este adevărat, englezii spun: „în politica externă, nu există prietenii eterne ci doar interese eterne”. Știm oare, în România, care sunt interesele noastre pentru a face opțiuni, în fiecare moment, în funcție de ele sau ne orientăm, în continuare, după „licurici”?
Pe de altă parte, cine reprezintă, în politica mondială, Scila și cine Caribda? Ulise a înfruntat, se pare, Scila. Pentru noi este important să evităm, în același timp și cu inteligență, riscurile determinate atât de susceptibilitățile Uniunii Europene, cât și pe cele ale Americii, promovându-ne propriile interese și vorbind, în interior dar și în exterior, aceeași limbă. Problema este că unii recomandă limba germană, alții limba engleză, cu accent american. Eu cred că limba română ar fi cea mai potrivită pentru politica noastră externă…'' concluzionează fostul premier.
