Între timp, întrebările pe care întîrziem vinovat să le punem se distrează - la propriu - pe cinste. Mai întîi: de unde excepţionalismul justiţiar românesc, furios şi abundent, ca nicăieri altundeva? Şi: de unde inepuizabilul geniu penal al unei ţări care nu poate ţine curat un spital dar crede că poate face lună societatea?
Răspunsul e derutant ca o dilemă budistă. Blestemul circular în care delincvenţa sporeşte pe măsură ce e căsăpită vine dintr-o situaţie pe care nimeni nu vrea să o recunoască: justiţia sau ordinea de drept, cum i se spune în zilele festive, nu poate fi moşită, proclamată sau impusă. Dreptatea nu va fi niciodată egală cu suma pedepselor dictate în numele dreptăţii. Ea e actul fondator al unei societăţi şi nu produsul ei. Din acest motiv, societăţile care n-au fost capabile să o construiască vor alerga după ea, tot mai aproape de linia de la care începe tentaţia puterii în numele binelui. Nu există, adică, situaţie politică mai periculoasă decît momentul în care un stat promite ce e de nepromis: progres fără susţinere istorică. Din păcate, dar inevitabil, adevărata definiţie a lumii româneşti cade în limitele acestei reguli. Fără bază istorică pentru justiţie, România e condamnată să mimeze la nesfărşit un experiment fără şansă.
Statul român susţine, fără ezitare, că poate transforma o lume coruptă într-un produs cu prima şansă la Oscarul pentru Echitate. E nu numai imposibil. E periculos. Căci lumea românească şi orice altă lume de pe lume nu pot fi reînfiinţate din mers. Ordinea de drept pe care o căutăm nu poate fi stabilită prin acumulări de sancţiuni penale, discursuri şi programe. Dacă ar fi aşa, am putea conchide ferm că apariţia metrului a creat distanţele şi că, pînă la kilogram, nimic nu avea masă. Acolo unde există cu adevărat, ordinea de drept precede zelului penal. Ea e, de fapt, rezultatul unei răsturnări istorice, al unei reaşezări masive de sistem care se cheamă, pe drept cuvînt şi nu în glumă, revoluţie. Procesul invers e absurd: niciun pachet de legi şi niciun secol de dirigenţie europeană nu vor putea produce, de sus în jos, o nouă aşezare istorică.
Înseamnă asta că hoţii trebuie lăsaţi să fure? Întrebarea gîlgîie de indignare netrucată, dar e o prostie. Hoţii vor fura oricum. Adevărat, legislaţia îi opreşte, dar istoria le dă voie. A! N-am putut sau n-am ştiut să răsturnăm lumea veche? Se poate şi aşa, dar cine susţine, în aceste condiţii, că poate înfiinţa justiţia prin ore de birou e un ipocrit. Spre deosebire de lumea în care trăim, nici feudalismul, nici comunismul n-au uitat să se înfiinţeze înainte de a defila şi asta explică de ce au mers atît de bine. Aşadar, cine fură, azi, cu aprobarea tacită a unei istorii neisprăvite poate fi denunţat, ţinut în preventiv, condmanat şi chiar eliminat. Toate degeaba. Hoţul va fi înlocuit de hoţi şi justiţiarii ipocriţi de justiţiari ipocriţi. Ambele tabere se presupun şi se alimentează reciproc. Între ele, o mulţime de oameni speră, pentru un timp. Doar pentru a înţelege, mai tîrziu şi prea tîrziu, care sînt rosturile lumii în care trăiesc.
Citeşte mai multe aici
